pustă sf [At: ECONOMIA, 16/3 / Pl: ~te / E: mg puszta] 1 Stepă situată în Câmpia Panonică. 2 (Pgn; asr) Stepă. 3 (Ban) Pășune (1). 4 (Trs) Luminiș în pădure. 5 (Îvr) Ținut pustiu. 6 (Mar) Loc pustiit² (1). 7 (Ban; Trs) Proprietate rurală la o oarecare distanță de o comună. 8 (Ban; Trs; pex) Dependințe ale pustei (7). 9 (Ban; Trs; pex) Conac boieresc. 10 (Reg) Unitate de măsură pentru suprafețe agrare, egală cu circa 12 iugăre.

PUSTĂ, puste, s. f. Nume dat cîmpiei din Ungaria; (Transilv.) cîmpie. Satul se culcă lîngă cotitura drumului de țară, în mijlocul pustei. V. ROM. mai 1953, 106. Pusta și șesul în lung și în lat e o pustie deșartă, închisă din toate părțile între valuri de apă, ridicate de arșița soarelui de miazăzi în văzduh. SLAVICI, O. I 268. Frunză lată, frunză-ngustă, Este-un birt la Ana-n pustă. HODOȘ, P. P. 59. ◊ Fig. Între cele două maluri... se întinde mereu aceeași suprafață lichidă și goală: pustă acvatică plină de mister. BOGZA, C. O. 404.

PUSTĂ ~e f. rar Câmpie întinsă acoperită cu ierburi. /<ung. puszta

pustă f. Tr. ținut nelocuit, comună sau cătun așezat pe locul vechilor puste. [Ung. PUSZTA, pustiu]. V. Puszta.

pústă f., pl. e (ung. puszta, d. vsl. pušta, pustie). Bărăgan, stepă, vorbind de șesu Ungariiĭ între Dunăre și Tisa și pe alăturĭ.

pustă s. f., g.-d. art. pustei; pl. puste

pustă s. f., g.-d. art. pustei; pl. puste

pustă s. f., g.-d. art. pustei; pl. puste

pustă, puste, s.f. – Câmpie întinsă, loc neted, cu vegetație săracă; stepă: „Și ocolu ca pusta / Și casa ca și curtea” (Bilțiu, 2006: 168). ♦ Toponim frecvent în zona Lăpuș (Cupșeni, Dealul Mare, Dumbrava, Groape, Groșii Țibleșului etc.) (Vișovan, 2008). ♦ (onom.) Pusta, Pustai, Pusztai, nume de familie (150 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. puszta „pustiu, deșert” (< sl. pušta „pustie”) (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).