3 intrări

19 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OSMÁN, -Ă, osmani, -e, s. m. și f., adj. (Înv.) 1. S. m. și f. Turc. 2. Adj. Turcesc. ◊ Limba osmană = limba turcă. – Din osmanlâu (derivat regresiv).

OSMÁN, -Ă, osmani, -e, s. m. și f., adj. (Înv.) 1. S. m. și f. Turc. 2. Adj. Turcesc. ◊ Limba osmană = limba turcă. – Din osmanlâu (derivat regresiv).

osman, ~ă [At: HELIADE, O. I, 201 / Pl: ~i, ~e / E: drr osmanlâu] (Înv) 1 smf Turc. 2 a Care aparține turcilor. 3 a Referitor la turci.

OSMÁN2 ~i m. și adjectival ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului feudal turc sau era originară de acolo; otoman. /Din osmanlâu

OSMÁN1 ~ă (~i, ~e) ist. Care aparținea populației de bază a statului feudal turc. /Din osmanlâu

Osman m. numele mai multor Sultani turci: OSMAN I (Victoriosul), fundă dinastia până în timpul din urmă domnitoare în Constantinopole (1259-1326). ║ OSMAN II, ucis de ieniceri (1604-1622). ║ Osman III, Domn incapabil, slab și crud (1696-1757).

Osman m. nume dat Turcilor în genere (după primul lor Sultan: tremure Osmanul sub paloșul dreptății AL. ║ a. treizeci de vâslași osmani AL.

Osman-Pașa (Gaziul sau Victoriosul), m. comandantul oștirii turcești în răsboiul ruso-turc din 1877, eroul dela Plevna (1837-1900).

Pazvantoglu (Osman Pașa) m. 1. Turc din Vidin, care se ră sculă în contra Porții și cu cetele sale de pazvangii pustii ambele maluri ale Dunării (1797-1812); 2. fig. rebel, tiran: iaca ascult, Pazvantoglu ce ești! AL.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

osmán (înv.) adj. m., s. m., pl. osmáni; adj. f., s. f. osmánă, pl. osmáne

osmán s. m., adj. m., pl. osmáni; f. sg. osmánă, g.-d. art. osmánei, pl. osmáne


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

OSMAN (USMAN) dan FODIO (1754-1817), reformator religios musulman și om politic african. Aparținând etniei fulbe, a proclamat războiul sfânt (jihad), revoltându-se împotriva practicilor animiste ale regilor hausa. În fruntea peulilor islamizați, a fondat Imperiul Sokoto (1804).

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

OSMAN, numele a trei sultani otomani. Mai importanți: 1. O. I Ghazi (1281-1326). Fiul lui Ertoğrul, căruia îi urmează la tron. Din c. 1299 devine conducător independent. Fondator al dinastiei osmane. A cucerit de la bizantini o parte din Asia Mică. 2. O. II (1618-1622). În timpul domniei lui a avut loc Războiul Turco-Polon (1620-1621). Detronat și ucis, în urma unei revolte a ienicerilor.

OSMAN, Lupu, 1670 (D Buc) pren.; – hoț oltean, în folclor; – D. (Î Div), n. turc.; cf. Ozmană, Lupu, olt. (Sd VI 507).

OSMAN NURI PAȘA (supranumit Al Ghazi) (1832-1900), general turc. Participant la Războiul Crimeii. A înăbușit răscoalele din Creta (1866-1869) și din Serbia (1876). Comandant al armatei turcești care apăra Plevna (1877), asediată de trupele româno-ruse (după o apărare de cinci luni, a fost nevoit să se predea). Ca ministru de Război (1878-1885), a reorganizat armata; a condus campania împotriva Greciei (1897).

Intrare: Osman
Osman nume propriu
nume propriu (I3)
  • Osman
Intrare: osman (adj.)
osman1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • osman
  • osmanul
  • osmanu‑
  • osma
  • osmana
plural
  • osmani
  • osmanii
  • osmane
  • osmanele
genitiv-dativ singular
  • osman
  • osmanului
  • osmane
  • osmanei
plural
  • osmani
  • osmanilor
  • osmane
  • osmanelor
vocativ singular
plural
Intrare: osman (s.m.)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • osman
  • osmanul
  • osmanu‑
plural
  • osmani
  • osmanii
genitiv-dativ singular
  • osman
  • osmanului
plural
  • osmani
  • osmanilor
vocativ singular
  • osmanule
  • osmane
plural
  • osmanilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

osman (adj.)

etimologie:

osman, -ă (persoană) osmană

etimologie: