OTOMAN, -Ă, otomani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Nume dat în Asia Mică populațiilor turce care, sub conducerea lui Osman I, au creat statul feudal otoman; osmanlâi; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație; p. ext. turc. 2. Adj. Care ține de otomani (1), privitor la otomani. – Din lat. othomannus, fr. ottoman, it. ottomano, germ. Ottomane.

otoman, ~ă [At: N. COSTIN, ap. LET.² II, 18 / V: (rar) otman sm / Pl: ~i, ~e / E: lat othomannus, fr ottoman, it ottomano, ger Ottomane] 1 smf Turc. 2 a Turcesc.

OTOMAN, -Ă, otomani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Turc. 2. Adj. Turcesc. – Din lat. othomannus, fr. ottoman, it. ottomano, germ. Ottomane.

OTOMAN² ~ă (~i, ~e) m. și f. ist. Persoană care face parte din populația de bază a statului feudal turc; osman. /<lat. othomannus, fr. ottoman, it. ottomano

otomán, -ă s. (d. numele sultanuluĭ Otman, fundatoru Turciiĭ). Turc. Adj. Turcesc: imperiu otoman.

otman sm vz otoman

otoman adj. m., s. m., pl. otomani; adj. f., s. f. otomană, pl. otomane

otoman adj. m., s. m., pl. otomani; adj. f., s. f. otomană, pl. otomane

otoman (persoană) s. m., adj. m., pl. otomani; f. sg. otomană, g.-d. art. otomanei, pl. otomane

OTOMAN s., adj. v. turc.

otoman s., adj. v. TURC.

OTOMANI, cultură din Epoca bronzului (sec. 19-13 î. Hr.); denumită astfel după așezările descoperite în satul Otomani (com. Sălacea, jud. Bihor). Aria culturii pornește de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în SE Slovaciei și NE Ungariei; răspândită în România pe o arie largă ce cuprindea N Crișanei, al Maramureșului, Câmpia Tisei.