21 de definiții pentru orație orațiune (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.

orație sf [At: NEAGOE, ÎNV. 174/23 / P: ~ți-e / V: (iuz) ~iune, ~ione, ur~ / Pl: ~ii și (înv) orății / E: lat oratio, -onis] 1 (Înv, azi liv) Felicitare. 2 (Pex) Discurs rostit cu ocazia unor ceremonii. 3 (Rar) Povestire. 4 Urare în versuri pe care colăcarii sau alți nuntași o adresează mirilor la nuntă Si: (pop) colăcărie, conăcărie. 5 (Rar) Oratoriu1 (1). 6 (Prc) Cantată.

ORÁȚIE, orații, s. f. (Popular, adesea determinat prin «de nuntă») Urare în versuri pe care colăcerii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. Ascultați întîi o orație a noastră, a mea și a lui Prîslea. SADOVEANU, P. M. 204.

ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)

ORÁȚIE ~i f. 1) Poezie populară ritualică, ce conține urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. orației; Sil. -ți-e] /<lat. oratio, ~onis

orație f. cuvântare ce se ține la masa cea mare de nuntă. [În loc de urație: v. urà].

oráție și ur- f. (pol. oracya, d. lat. oratio. V. orațiune). Sec. 18. Discurs de salutare. Azĭ. Lit. Urare de nuntă, epitalam. – Poporu nu zice de cît urare.

ORAȚIÚNE s. f. v. orație.

ORAȚIÚNE, orațiuni, s. f. (Livresc, învechit) Cuvîntare, discurs. (Ironic) Jalnica elegie a vechiului poet romîn îmi va servi drept orațiune funebră pentru tot vînatul. ODOBESCU, S. III 37.

orațiune f. 1. discurs solemn: orațiune funebră; 2. orațiune dominicală, rugăciunea numită Tatăl-nostru.

*orațiúne f. (lat. orátio, -ónis). Discurs, cuvîntare: orațiune funebră. – Și -áție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

oráție (-ți-e) s. f., art. oráția (-ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (-ți-i-)

oráție s. f., (sil. -ți-e), art. oráția (sil. -ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (sil.-ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ORÁȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.

ORAȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

oráție (-íi), s. f.1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. – Mr. urăciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui orațiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecță).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

orație, specie literară, epică, a folclorului* românesc, scandată de persoane anumite, specializate, în timpul ceremoniei nupțiale. Cele mai valoroase ca funcție marchează momentele mai importante ale nunții: sosirea alaiului mirelui la casa miresii („colăcăria”), aducerea darurilor, „schimbul”, „iertăciunea”, „la masa mare”. De mari dimensiuni, o. sunt narațiuni epice, încărcate de simboluri, unele alegorice, presărate cu fragmente hazlii ori pline de sobrietate. Un motiv stabil, amintit și de Cantemir, este cel a vânătorii (mirele pleacă la vânătoare după o căprioară sau după o floare „care nu-nflorește și nu rodește”). O. cu tematică variată se mai spun la începutul petrecerii agrare, când cununa* (sau buzduganul) este adusă la casa „gazdei”. O. înrudite cu aceasta din urmă se aud la plugușor*, ca și la colindat (v. colindă), pentru a mulțumi gazdei pentru darurile primite (numite și „mulțămite”).

arată toate definițiile

Intrare: orație
  • silabație: -ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orație
  • orația
plural
  • orații
  • orațiile
genitiv-dativ singular
  • orații
  • orației
plural
  • orații
  • orațiilor
vocativ singular
plural
orațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orațiune
  • orațiunea
plural
  • orațiuni
  • orațiunile
genitiv-dativ singular
  • orațiuni
  • orațiunii
plural
  • orațiuni
  • orațiunilor
vocativ singular
plural

orație orațiune

etimologie: