omonim, ~ă [At: VALIAN, V. / Pl: ~i, ~me / E: fr homonyme] 1-2 snf, a (Lin; mpl) (Cuvinte, structuri) care au aceeași formă, dar se deosebesc mult între ele ca origine și sens. 3 smf Persoană care poartă același nume cu altcineva Si: tiz.

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. Cuvînt care are aceeași formă cu altul sau cu altele, dar se deosebește ca înțeles de ele. Cuvintele «cer» (indicativul prezent al verbului «a cere») și «cer» (bolta cerească) sînt omonime. ▭ Omonimele pot fi în înțelegere, ajutîndu-se și întărindu-se reciproc. GRAUR, F. E. 129. ◊ (Adjectival) Cuvinte omonime. 2. (Rar) Persoană care poartă același nume ca altcineva. Omonimul meu Jean Jacques [Rousseau] au pătimit mult în viața lui! RUSSO, S. 199.^[1]

OMONIM, -Ă adj. Care are același nume, cu același nume. // s.n. 1. (Lingv.) Cuvînt asemănător ca formă (aspect grafic, pronunțare etc.) cu altul, dar deosebit ca înțeles. 2. (Rar) Persoană care poartă același nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvînt cu mai multe înțelesuri fără a i se schimba nici grafia literală, nici accentul. // s.m. și f. (Rar) Cel care poartă același nume cu altcineva. [Cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos – asemănător, onoma – nume].

OMONIM, -Ă I. adj. 1. care are același nume. 2. (muz.; despre relația dintre două tonalități) care au aceeași tonică, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvânt identic ca formă și pronunțare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvânt cu mai multe înțelesuri, fără a i se schimba nici forma grafică, nici accentul. II. s. m. f. cel care poartă același nume cu altcineva. (< fr. homonyme)

OMONIM¹ ~i m. Fiecare dintre persoanele care poartă același nume, privite în raport una față de alta; tiz. /<fr. homonyme

OMONIM² ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul față de altul) Care este identic ca formă (dar se deosebește radical ca sens). /<fr. homonyme

omonim a. se zice de vorbe ce se rostesc în acelaș mod fără de a avea aceeaș formă sau acelaș sens: ex.: cer (bolta cerească), cer (lemnul) și cer (pretind). ║ n. vorbă omonimă. ║ m. cei ce poartă acelaș nume făr’a fi rude.

*omoním, -ă adj. (vgr. ῾omónymos, d. ῾omós, acelașĭ, asemenea, și ónoma, ónyma, nume. V. an-, par- și sin-onim, ono-mastic). Gram. Care are acelașĭ nume, ca: luna Maĭ, cĭocanu maĭ. S. n., pl. e. Cuvînt omonim. S. m. și f. Care seamănă la nume cu altu (tiz). V. omofon.

omonim² (desp. o-mo-/om-o-) s. n., pl. omonime

omonim¹ (desp. o-mo-/om-o-) adj. m., pl. omonimi; f. omonimă, pl. omonime

!omonim¹ (o-mo-/om-o-) adj. m., pl. omonimi; f. omonimă, pl. omonime

!omonim² (o-mo-/om-o-) s. n., pl. omonime

omonim (persoană) s. m. (sil. mf. om-), pl. omonimi

omonim (cuvânt) s. n., pl. omonime

omonim, -me.

OMONIM s. tiz. (Îl cheamă Petre, e omonimul meu.)

OMONIM, -Ă adj. (cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos – asemănător, onoma – nume): în sintagma enunț omonim (v.).

OMONIM s. n. (< adj. omonim, ă, cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos – asemănător, onoma – nume): cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu un alt cuvânt, dar care diferă de acesta prin sens și uneori și prin origine. Astfel: cataractă (= cascadă) – cataractă (= boală de ochi); buhai (= taur) – buhai (= instrument); limbă (= organ) – limbă (= neam) – limbă (= mijloc de comunicare); liră (= instrument muzical) – liră (= monedă); masă (= mulțime) – masă (= mărime) – masă (= mobilă) – masă (= corp solid); ochi (= organ) – ochi (= mugur) – ochi (= geam) etc. Altfel spus, o. este un cuvânt care dispune de un corp fonetic identic cu al altui cuvânt (sau al altor cuvinte), acest corp fonetic fiind uneori legat de celelalte printr-o notă semantică asemănătoare (printr-un sem – v.), datorită folosirii figurate, metaforice a cuvintelor, ca în cazul lui cataractă (netransparența apei și a ochiului), buhai (zgomotul instrumentului asemănător cu mugetul taurului), limbă (calitatea de „mijloc” de comunicare sau „caracteristică” a unor entități diferite) și ochi (formă oarecum asemănătoare a organului văzului, a mugurelui, a geamului), alteori neavând cu celelalte nici o notă comună de înțeles (v. limbă, liră și masă). Un exemplu convingător în acest sens este cuvântul mai (a cincea lună a anului) care nu are nici un sem comun cu mai (adverb), cu mai (ciocan) și cu mai (reg. ficat). Pentru limba română sunt cunoscute lucrările Dicționar de omonime, Casa de editură „Avram Iancu”, București, 1993, de Alexandru Popescu-Mihăești, și Dicționar de omonime, E. Vox, București, 1995, de Gh. Bulgăr și N. Felecan.

omonimă, tonalitate ~ (< gr. ὄμοιος [homoios] „la fel, asemenea, de aceeași natură” și ὄνομα [onoma] „nume”), raportul, relația în care se află o tonalitate (2) față de o alta, având aceeași tonică* (denumire), una fiind majoră* iar cealaltă minoră* (ex. Do major – do minor). Distanța care se stabilește între cele două o. pe cercul cvintelor* este de trei cvinte perfecte. Diferența de armură* este de trei alterații*, tonalitatea minoră fiind relativa* tonalității majore aflată la trei cvinte perfecte descendente față de o. majoră.