oltar sn [At: PSALT. 82 / V: (îrg) ~iu / Pl: ~e și (rar) ~uri, (nob, m) ~i / E: slv олътарь] (Îvp) Altar.

OLTAR, oltare, s. n. (Învechit) Altar. Nu mai jărtfim pe oltar nici un miel. RUSSO, S. 21. Să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte P-al inimi-ți oltar. ALEXANDRESCU, M. 122.

oltar n. forma bisericească și populară pentru altar; fig. să mai vărs o lacrimă p’al inima-ți oltar GR. AL. [Slav. OLTARŬ (din lat. ALTARE)].

oltár, V. altar.

oltariu sn vz oltar

altar n. 1. masă pentru sacrificii (la necreștini); 2. sf. masă unde preotul săvârșește leturghia; 3. chiliuța din dosul iconostasului, în mijlocul căreia s’află sf. masă sau prestolul; 4. fig. cult, religiune: al dragostei altar AL. [Lat. ALTARE, pe lângă slavicul oltar, de aceeaș origină: dublet lexic latino-slav ca sânt și sfânt].

altár n., pl. e (lat. altarium, altare și altar, d. altus, înalt; it. altare, fr. autel). La Romanĭ, rîdicătura pe care se ardeaŭ victimele la sacrificiŭ. La creștinĭ, acea parte a bisericiĭ unde servește preutu și unde e sfînta masă. – Vechĭ (și azĭ rar) și oltar, d. vsl. olŭtarĭ, bg. oltar, ung. oltár (tot d. lat.).

oltar (înv., pop.) s. n., pl. oltare

oltar (înv., pop.) s. n., pl. oltare

oltar s. n., pl. oltare

OLTAR s. v. altar.

oltar s. v. ALTAR.