13 definiții pentru obiecta


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.

OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.

obiecta vt [At: DDRF / P: o-biec-ta / Pzi: ~tez / E: obiecție] 1 A face o obiecție. 2 (Pex; rar) A reproșa.

OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție, a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Pronunțat: -bi-ec-.

OBIECTÁ vb. I. tr. A ridica o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. [Pron. o-biec-. / < lat. obiectare, cf. fr. objecter].

OBIECTÁ vb. tr. a aduce o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. (< fr. objecter, lat. obiectare)

A OBIECTÁ ~éz tranz. A aduce în calitate de argumente contrare, manifestându-și dezacordul cu cele spuse de interlocutor; a înainta ca obiecție. /Din obiecție

obiectà v. 1. a opune ca obiecțiune: a obiecta motive bune; 2. a imputa: a obiecta cuiva mișelia sa.

*obĭectéz v. tr. (lat. ob-jectare, d. ob-jicere, ob-jectum. V. ob-ĭect). Ripostez cu vorba, opun o vorbă: aŭ admis fără să obĭecteze ceva.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

obiectá (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiecteáză

obiectá vb. (sil. -biec-; mf. ob-), ind. prez. 1 sg. obiectéz, 3 sg. și pl. obiecteáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

OBIECTÁ vb. a reproșa, a spune, a zice, (înv.) a prici, a remonstra. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

OBIECTA vb. a reproșa, a spune, a zice, (înv.) a prici, a remonstra. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

Intrare: obiecta
  • silabație: o-biec-ta
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • obiecta
  • obiectare
  • obiectat
  • obiectatu‑
  • obiectând
  • obiectându‑
singular plural
  • obiectea
  • obiectați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • obiectez
(să)
  • obiectez
  • obiectam
  • obiectai
  • obiectasem
a II-a (tu)
  • obiectezi
(să)
  • obiectezi
  • obiectai
  • obiectași
  • obiectaseși
a III-a (el, ea)
  • obiectea
(să)
  • obiecteze
  • obiecta
  • obiectă
  • obiectase
plural I (noi)
  • obiectăm
(să)
  • obiectăm
  • obiectam
  • obiectarăm
  • obiectaserăm
  • obiectasem
a II-a (voi)
  • obiectați
(să)
  • obiectați
  • obiectați
  • obiectarăți
  • obiectaserăți
  • obiectaseți
a III-a (ei, ele)
  • obiectea
(să)
  • obiecteze
  • obiectau
  • obiecta
  • obiectaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

obiecta

  • 1. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a invoca motive, a găsi pricină.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: contesta

etimologie: