OBELISC, obeliscuri, s. n. Monument comemorativ de origine egipteană, de forma unui trunchi de piramidă, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții. ♦ Stâlp sau piesă de lemn, de piatră etc. de forma monumentului descris mai sus, folosit ca element de arhitectură. – Din fr. obélisque.

obelisc sn [At: CĂLĂTORIE, I, 51^v/8 / V: (îvr) ove~ / Pl: ~uri și (nob) ~sce, ~iști sm / E: fr obélisque, ngr οβελίσκος] 1 Monument de forma unui stâlp înalt și ascuțit la vârf, de obicei alcătuit dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții comemorative. 2 Stâlp de lemn, de piatră etc., de forma monumentului descris mai sus, folosit ca element de arhitectură.

OBELISC, obeliscuri, s. n. Monument comemorativ de origine egipteană, de forma unui stâlp înalt și ascuțit la vârf, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții. ♦ Stâlp sau piesă de lemn, de piatră etc. de forma monumentului descris mai sus, folosit ca element de arhitectură. – Din fr. obélisque.

OBELISC, obeliscuri, s. n. Monument comemorativ sau decorativ, în arta egipteană, în forma unui stîlp înalt și ascuțit la vîrf, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră, acoperit cu inscripții hieroglifice; monument modern, asemănător cu cele egiptene. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară.. Ca o pajură trăsnită într-un vîrf de obelisc. TOPÎRCEANU, M. 10. Pe vîrful unui obelisc bătrîn se abate cîteodată și un vultur. CARAGIALE, O. III 243. Pentru un șlic, mai ales să fi fost acel șlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vînt. RUSSO, S. 18. ♦ Stîlp scund sau piesă de lemn, de piatră etc. de forma monumentului descris mai sus folosit ca element de arhitectură, ca piatră de hotar etc.

OBELISC s.n. Monument comemorativ sau decorativ, în formă de trunchi de piramidă cu baza pătrată, format în general dintr-un singur bloc de piatră. [> fr. obélisque, cf. gr. obeliskos – frigare].

OBELISC s. n. monument comemorativ în formă de trunchi de piramidă cu baza pătrată, monolit. (< fr. obélisque, lat. obeliscus, gr. obeliskos)

OBELISC ~uri n. Monument comemorativ sau decorativ constând dintr-un singur bloc de piatră, lucrat, de regulă, în fațete și ascuțit la vârf. /<fr. obélisque

obelisc n. piramidă lungă și îngustă, obișnuit dintr’un singur bloc: obeliscul din Luxor.

*obelísc n., pl. urĭ (vgr. obelískos, dim. d. obelós, frigare. V. obol). Un fel de monument al vechilor Egiptenĭ format, de ordinar, dintr’o singură peatră ca un stîlp în patru colțurĭ și maĭ ascuțit cu cît înainta spre vîrf. – Obeliscurile-s acoperite de înscripțiunĭ care pînă azĭ n’aŭ fost descifrate de cît în parte. Originea lor e anterioară timpurilor luĭ Moĭse. Ele ornaŭ intrarea templelor și palatelor și decoraŭ pĭețele publice. Romaniĭ aŭ transportat multe la Roma. Un mare și frumos obelisc se află azĭ în pĭața Concordiiĭ din Paris, adus de la Luqsor (un sat situat pe ruinele vechiĭ Tebe din Egipt) și care datează din timpu luĭ Sesostris.

ovelisc sm vz obelisc

obelisc s. n., pl. obeliscuri

obelisc s. n., pl. obeliscuri

obelisc s. n., pl. obeliscuri

obelisc-frontieră s. n. (sil. -ti-e-)

OBELÍSC (< fr., lat.; {s} gr. obeliskos „obelisc”) s. n. Monument comemorativ din bazalt sau sienit, în formă de trunchi de piramidă, foarte înalt (20-30 m) și ascuțit la vârf. Caracteristice artei egiptene, o. au fost considerate raze de soare pietrificate. Erau numeroase și plasate în pereche în fața pilonilor care străjuiau accesul într-un templu, deseori acoperite cu inscripții hieroglife (ex. o. ridicat de Sesostris I la Heliopolis; „Acele” Cleopatrei din Alexandria). Reluat de arta europeană, va mai avea importanță în urbanismul sec. 16. Astăzi, numeroase o. se găsesc în marile capitale (Roma, Paris, Londra, Washington ș.a.).