OBEDIÉNT, -Ă, obedienți, -ie, adj. Supus, ascultător. [Pr.: -di-ent] – Din lat. obediens, -ntis, it. obbediente.

OBEDIÉNȚĂ, obediențe, s. f. Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.

obedient, ~ă a [At: ALEXI, W. / P: ~di-ent / Pl: ~nți, ~e / E: it obbediente, lat obediens, -tis] (Liv) Ascultător.

obediență sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 11 / Pl: ~țe / E: slv обѣдьинца] (Înv) Parte a slujbei religioase care se face în mănăstiri după utrenie, în zilele în care nu se oficiază liturghia.

OBEDIÉNT, -Ă, obedienți, -te, adj. (Livr.) Supus, ascultător. [Pr.: -di-ent] – Din lat. obediens, -ntis, it. obbediente.

OBEDIÉNȚĂ, obediențe, s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.

OBEDIÉNȚĂ, s. f. (Livresc) Supunere, ascultare. Pronunțat: -di-en-.

OBEDIÉNT, -Ă adj. (Liv.) Ascultător, supus; blând. [Pron. -di-ent. / cf. it. obbediente, lat. oboediens].

OBEDIÉNȚĂ s.f. (Liv.) Supunere, ascultare. [Pron. -di-en-. / cf. lat. oboedientia, fr. obédience].

OBEDIÉNT, -Ă adj. ascultător, supus; docil. (< it. obbediente, lat. oboediens)

OBEDIÉNȚĂ s. f. supunere, ascultare. (< fr. obédience, lat. oboedientia)

obediénță s. f. (în francmasonerie) Dependență, ascultare ◊ „După 1989 au început să acționeze în România mai multe loji masonice, în special de obediență italiană.” R.l. 22 IX 93 p. 9 (cf fr. obédience; DN3, DEX – alte sensuri)

OBEDIÉNT ~tă (~ti, ~te) livr. Care este supus, ascultător. [Sil. -di-ent] /<lat. obediens, ~ntis, it. obediente

obedient (-di-ent) adj. m., pl. obedienți; f. obedientă, pl. obediente

obediență (-di-en-) s. f., g.-d. art. obedienței; pl. obediențe

obediént adj. m. (sil. -di-ent), pl. obediénți; f. sg. obediéntă, pl. obediénte

obediénță s. f. (sil. -di-en-), g.-d. art. obediénței; pl. obediénțe

OBEDIÉNT adj. v. ascultător, bun, cuminte, docil, plecat, supus.

OBEDIÉNȚĂ s. v. ascultare, cumințenie, docilitate, supunere.

obedient adj. v. ASCULTĂTOR. BUN. CUMINTE. DOCIL. PLECAT. SUPUS.

obediență s. v. ASCULTARE. CUMINȚENIE. DOCILITATE. SUPUNERE.

OBEDIÉNȚĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. ♦ (PSIH.) Conduită impusă de rolurile sociale, individul supunându-se împotriva voinței proprii, ordinelor sau sugestiilor persoanelor cu autoritate socială, intelectuală, de vârstă etc.; o. individului, ca nivel al conformității, se manifestă în adoptarea opiniei majorității pentru a fi acceptat și aprobat sau pentru a evita respingerea.