docil, ~ă a, av [At: HELIADE, O. I, 130 / V: (înv) ducil / Pl: ~i, ~e / E: fr docile, lat docilis] 1-2 (D. oameni și manifestările lor) Care se supune la orice cu ușurință, fără să protesteze Si: supus.

DOCIL, -Ă, docili, -e, adj. (Despre ființe) Care se supune la orice cu ușurință, fără să protesteze; bun, blînd, ascultător. Nu-și credeau ochilor cînd vedeau că, din elevul docil și totdeauna cu lecțiile învățate, se desprinde, progresiv, un tînăr... capricios la învățătură. GALACTION, O. I 20. Roșu își revărsă asupra docilului redactor toată înțelepciunea-i politică. REBREANU, R. II 145. ◊ Fig. Liniștită și docilă, Dunărea lăsă drumul deschis șalupei noastre. ARGHEZI, P. T. 41. ◊ (Adverbial) Are cineva de pus vreo întrebare tovarășului Filip? – se ridică în picioare pretorul, ascultînd docil îndemnul șoptit de Ilinca. V. ROM. mai 1954, 22.

DOCIL, -Ă adj. Supus, ascultător, blînd. [Cf. fr. docile, lat. docilis].

DOCIL, -Ă adj. (și adv.) supus, ascultător, obedient; maleabil. (< fr. docile, lat. docilis)

DOCIL ~ă (~i, ~e) Care ascultă de cineva cu ușurință; ascultător. /<fr. docile, lat. docilis

docil a. ușor de condus: copil, cal docil.

* dócil, -ă adj. (lat. dócilis, d. docére, a învăța, a instrui. V. doctor). Blînd, supus, ușor de condus: copil, cal docil. Adv. Cu docilitate. – Și docíl (după fr.).

ducil, ~ă a vz docil

docil adj. m., pl. docili; f. docilă, pl. docile

docil adj. m., pl. docili; f. docilă, pl. docile

docil adj. m., pl. docili; f. sg. docilă, pl. docile

DOCIL adj. v. ascultător.

DOCIL adj. ascultător, bun, cuminte, plecat, supus, (livr.) obedient, (înv.) ascultoi. (Un copil ~.)

Docil ≠ indocil, îndărătnic, încăpățânat, nedocil, nesupus