nuanță sf [At: I. GOLESCU, C. / P: nu-an~ / V: (înv) ~ansă, niuansuri snp / Pl: ~țe / E: fr nuance] 1 Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de variația cantităților în care se combină culorile componente Si: ton, tonalitate, (rar) tentă. 2 (Pgn) Culoare. 3 (Fig) Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen, facându-l expresiv. 4 (Fig) Deosebire ușoară între elemente de același fel. 5 (Spc; fig) Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvânt. 6 (Spc; fig) Aspect particular al unei opțiuni politice. 7 (Fig) Variantă. 8 (Fig) Varietate. 9 (Fig) Ceea ce se adaugă esențialului, modificându-l ușor. 10 (Fig) Notă particulară, imperceptibil marcată Si: accent. 11 (Spc) Variație de intensitate a sunetului.

NUANȚĂ, nuanțe, s. f. 1. Fiecare din varietățile unei culori provenită fie din diferențele de intensitate luminoasă, fie din diferențele de calitate ale tonului cromatic. Nu lipsește... nici o nuanță în felul cum pe deasupra lor sînt distribuite colorile. BOGZA, C. O. 280. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefurile puțin tocite. C. PETRESCU, A. 325. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise, vii sau argintate de soare. DEMETRESCU, O. 144. ♦ Culoare simplă care nu poate fi obținută prin suprapunerea mai multor culori diferite. 2. Fig. Deosebire ușoară și aproape nesimțită între aspecte, lucruri etc.; varietate de manifestare a unui sunet, a unei acțiuni, a unei senzații etc. Din bogăția de sinonime se vor diferenția nuanțele. SADOVEANU, E. 38. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. GALACTION, O. I 209. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. CAMIL PETRESCU, U. N. 71. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele, fiindcă începu a rîde. D. ZAMFIRESCU, R. 63.

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile, dintre gradele prin care trece o culoare fără a-și pierde calitățile specifice. 2. (Fig.) Diferență ușoară (aproape imperceptibilă) între două lucruri de același gen. ♦ (Muz.) Varierea execuției din punctul de vedere al intensității sonore. 3. Ceea ce reprezintă o conotație, un adaos la caracterul esențial, de bază. [Pron. nu-an-. / < fr. nuance].

NUANȚĂ s. f. 1. fiecare dintre varietățile unei culori. 2. (fig.) diferență ușoară, imperceptibilă între aspecte, lucruri de același gen. ◊ (muz.) gradul de intensitate al unui sunet. ◊ caracter, notă particulară; conotație. (< fr. nuance)

NUANȚĂ ~e f. 1) Fiecare dintre varietățile pe care le poate avea o culoare sau un sunet, privite sub raportul intensității. 2) fig. Fiecare dintre formele de manifestare a unei realități în procesul trecerii de la o stare la alta. ~e de sens. 3) fig. Diferență ușoară, abia sesizabilă, dintre lucruri de același fel. O ~ nouă. 4) fig. Trăsătură suplimentară; coloratură slabă de altă natură. ~ de tristețe. [G.-D. nuanței; Sil. nu-an-] /<fr. nuance

nuanță f. 1. grad de intensitate a unei colori; 2. diferență foarte ușoară; 3. fig. delicateță a limbei.

nuánță f., pl. e (fr. nuance, d. nuer = nuancer, a nuanța, d. nue = nuage, nour). Fel de coloare, diferență între gradele uneĭ colorĭ: roșiaticu e o nuanță de roș, verzuĭu una de verde. Fig. Slabă diferență: nuanță între opțiunĭ. Muz. Grad de forță saŭ de dulceață a sunetelor.

NUANȚA, nuanțez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce, a reda nuanțele unei culori, ale unui ton etc.; a reda ceva în diverse nuanțe. 2. Fig. A pune în evidență (prin treceri subtile, gradate), a reliefa prin mijloace expresive; a colora, a da expresie. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuancer.

niuansuri ssp vz nuanță corectat(ă)

nuansă sf vz nuanță

nuanța vt(a) [At: PONTBRIANT, D. / P: nu-an~ / Pzi: ~țez / E: nuanță cf fr nuancer] 1 A colora, parcurgând progresiv gama nuanțelor unei culori. 2 A armoniza culori. 3 A colora în nuanțe diferite. 4 (Fig) A pune în evidență, prin treceri subtile, gradate Si: a colora. 5 (Fig) A da expresie.

NUANȚA, nuanțez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce, a da nuanțele unei culori, ale unui ton etc.; a reda ceva în diverse nuanțe. 2. Fig. A pune în evidență (prin treceri subtile, gradate), a reliefa prin mijloace expresive; a colora, a da expresie. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuancer.

NUANȚA, nuanțez, vb. I. Tranz. A reda nuanțele unei culori, ale unui ton etc. ♦ Fig. A introduce variații expresive. A-și nuanța stilul. ◊ Intranz. El vibra de patriotism și de iubirea aproapelui. Poate că uneori nu nuanța destul. MACEDONSKI, O. IV 112.

NUANȚA vb. I. tr. 1. A îmbina culorile în așa fel, încît trecerea de la una la alta să se observe foarte puțin. 2. (Fig.) A exprima diferențele fine, ușoare, nuanțele; a da expresie. [Pron. nu-an-. / < fr. nuancer].

NUANȚA vb. tr. 1. a reda nuanțele unei culori, unui ton etc. 2. (fig.) a exprima prin treceri subtile, gradate. (< fr. nuancer)

A NUANȚA ~ez tranz. 1) (culorile pe un tablou sau desen) A prezenta în diferite nuanțe, asortând (pentru ca trecerea de la una la alta să fie abia perceptibilă). 2) A interpreta ținând seamă de cele mai mici nuanțe. ~ o piesă muzicală. 3) fig. A varia prin nuanțe. ~ stilul. 4) A exprima, ținând seama de cele mai delicate diferențe. A-și ~ gândurile. [Sil. nu-an-] /<fr. nuancer

nuanțà v. 1. a dispune colorile după nuanțe; 2. fig. a stabili gradațiunile, micile diferențe.

nuanțéz v. tr. (fr. nuancer). Fac să treacă gradat de la o nuanță la alta. Fig. Exprim diferențele delicate: a-țĭ nuanța cugetările.

nuanță (desp. nu-an-) s. f., g.-d. art. nuanței; pl. nuanțe

nuanță (nu-an-) s. f., g.-d. art. nuanței; pl. nuanțe

nuanță s. f. (sil. nu-an-), g.-d. art. nuanței; pl. nuanțe

nuanță

nuanță, -țe.

nuanța (a ~) (desp. nu-an-) vb., ind. prez. 1 sg. nuanțez, 3 nuanțează; conj. prez. 1 sg. să nuanțez, 3 să nuanțeze

nuanța (a ~) (nu-an-) vb., ind. prez. 3 nuanțează

nuanța vb. (sil. nu-an-), ind. prez. 1 sg. nuanțez, 3 sg. și pl. nuanțează

nuanțez, -țare inf. s

nuanță (nuanțe), s. f. – Varietate cromatică. Fr. nuance. – Der. nuanța, vb. (a da nuanță), din fr. nuancer.

nuanță, semne de ~ v. dinamice, semne.

NUANȚĂ s. f. (cf. fr. nuance): valoare, varietate, aspect pe care-l poate îmbrăca, în anumite condiții, o parte secundară de propoziție sau o propoziție subordonată, datorită elementelor introductive, datorită conținutului lexical și felului de formare a termenilor prin care sunt exprimate sau pe care îi determină, sau datorită topicii acestor unități etc. Se poate vorbi astfel despre o n. lexicală sau despre o n. gramaticală ce poate caracteriza, la un moment dat, o anumită unitate sintactică: la atributul adjectival se discută, de exemplu, despre mai multe n. lexicale (calitatea, cantitatea, acțiunea, relația, originea, locul, timpul, materia, destinația) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în genitiv se vorbește despre mai multe n. lexicale (materia, conținutul, originea, calitatea, locul, timpul) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul, denumirea, scopul, termenul calificat, termenul comparat, superlativul); la atributul pronominal în genitiv se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în dativ se discută despre mai multe n. lexicale (filiația, vecinătatea, prietenia, dușmănia) și gramaticale (obiectul, scopul); la atributul pronominal în dativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, apartenența, dependența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în acuzativ se discută despre mai multe n. lexicale (materia, calitatea, conținutul, originea, măsura, timpul, locul) și gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul, partitivul, relația, denumirea, scopul, comparația, termenul calificat, termenul numărat, superlativul); la atributul pronominal în acuzativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (obiectul, posesia, dependența, partitivul, comparația, termenul calificat); la atributul substantival apozițional despre mai multe n. lexicale (numele, profesia, naționalitatea, provincia de origine, însușirea) și gramaticale (obiectul, termenul determinat); la atributul circumstanțial despre n. lexicale (timpul, cauza, condiția și concesia); la complemente despre n. lexicale (la complementul direct: măsura; la complementul indirect: locul și condiția; la complementul de agent: cauza și instrumentul; la circumstanțialul de loc: modul, atribuirea și excepția; la circumstanțialul de timp: locul, modul, instrumentul, cauza, asocierea; la circumstanțialul de cauză: atribuirea, modul și timpul; la circumstanțialul de scop: atribuirea; la circumstanțialul de mod: locul; la circumstanțialul instrumental: modul; la circumstanțialul condițional: instrumentul, asocierea, modul și timpul; la circumstanțialul sociativ: instrumentul și modul; la circumstanțialul de relație: atribuirea și timpul; la circumstanțialul de excepție: modul; la circumstanțialul opozițional: locul; la circumstanțialul cumulativ: asocierea); la elementul predicativ suplimentar despre n. lexicale (modul, determinarea atributivă); la subordonate despre mai multe n. lexicale (la completiva indirectă: obiectul direct și condiția; la circumstanțiala de loc: modul; la circumstanțiala de mod: obiectul direct; la circumstanțiala de timp: condiția; la circumstanțiala de cauză: obiectul indirect, timpul și condiția; la circumstanțiala condițională: obiectul indirect și timpul; la circumstanțiala finală: obiectul indirect; la circumstanțiala consecutivă: timpul; la circumstanțiala concesivă: timpul; la circumstanțiala opozițională: comparația; la circumstanțiala de excepție: cumulul și modul). Nuanțele sunt deci „coloraturi”, valori secundare ale valorilor fundamentale ce caracterizează diversele unități sintactice din propoziție și din frază, motiv pentru care nu este recomandabil (pentru evitarea disoluției definițiilor și a îngreunării acestora) ca ele să figureze pe același plan în denumirea acestora (ca de exemplu: atribut subiectiv, obiectiv, final, temporal, cauzal, condițional, concesiv etc.; complement indirect condițional, complement de agent cauzal sau instrumental etc.; completivă indirectă condițională, cauzală condiționată etc.) așa cum le găsim în unele lucrări de gramatică și culegeri de exerciții.

NUANȚĂ s. tentă, ton, (înv.) vopsea. (Material textil în mai multe ~.)

NUANȚĂ s. ton, (înv.) vopsea. (Material textil în mai multe ~.)

NUANȚA vb. v. doza.

NUANȚA vb. a doza, a grada. (A-și ~ efectele.)

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de compoziția cromatică a luminii; p. gener. culoare. v. ton, tonalitate, (rar) tentă. Cf. I.golescu, c., valian, v., negulici, stamati, d. Pietrele agate... sînt foarte variabile în nuanțele... lor. barasch, i. n. 44/6, cf. lm. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise vii sau argintate de soare. demetrescu, o. 144. Toate nuanțele bejului pînă la ivoire. f (1903), 154, cf. 70. Din oglinzi, piciorul fin, Pe mătasa moale, Se răsfrînge ca un crin Cu nuanțe pale. topîrceanu, p. o. 100. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefuri puțin tocite. c. petrescu, a. 325. Să cercetăm imediat locul unde a stat vînatul, căutînd stropii de sînge, să vedem de ce nuanță sînt. stoica, vîn. 67. Procovețele, batiste de mătase, brodate scump... sînt măiestrite după o regulă sufletească, în nuanțele obișnuite acestor ore de lumini stinse și de culori rostite totdeauna în vecinătate cu negrul. arghezi, b. 37. Nici o armonie nu lipsește în felul cum, pe deasupra lor, sînt distribuite culorile. bogza, c. o. 280. Pielița tare... este de culoare galbenă-aurie, cu o nuanță verzuie. bordeianu, p. 80. E naiv... să credem că peștii pot deosebi toate nuanțele de culori ale „muștelor” artificiale. c. antonescu, p. 46. Sol... bun cu nuanță ruginie. agrotehnica, i, 490. ◊ (Prin analogie) Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană. filimon, o. i, 105. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen (făcîndu-l expresiv); deosebire ușoară între elemente de același fel. Aflarea unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului, iar cercetarea nuanțelor, desăvîrșirea amănuntelor dovedesc gustul și formează frumosul. heliade, o. ii, 213. [Actorul] trebuia să arate toate nuansele unui părinte ce voiește... a exersa puterea de stăpîn și de părinte. gtn (1835), 8²/25. Între exprimarea bucuriei și a întristării, între rîs și plîns, nu este decît o nuanță. f (1897), 27.Urbanitatea de ton... nu exclude fermitatea de convingeri, simțul nuanței, ironia, sentimentul relativității. lovinescu, c. v, 180. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite ci dorite. Nu e aici numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. camil petrescu, u. n. 71. Cel care a scris minunea aceea care se numește „Moș Nichifor Coțcariul” putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe. sadoveanu, e. 133, cf. arghezi, b. 11. Atenția... pentru toate nuanțele lumii percepute prin simțuri exprimă una din tendințele dezvoltării în timp a liricii eminesciene. vianu, s. 55. ♦ Spec. Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. Din momentul în care pentru același fel de idei sînt mai multe vorbe într-o limbă... fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles. maiorescu, cr, ii, 80. „Matale”, care se întrebuințează neobișnuit de des, mai cu seamă prin Moldova... exprimă o nuanță diferită în comparație cu „dumneata”. iordan, g. 132. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare, pe cele peiorative, ironice, hipocoristice, eufemistice, solemne etc., adică de fapt tot atîtea nuanțe? vianu, m. 127, cf. 133.** Spec. Aspect particular al unei opinii (politice). O puternică armă... în lupta împotriva naționalismului de toate nuanțele. lupta de clasă, 1953, nr. 1, 36. Un partid de nuanță clericală. ib. 1961, nr. 12, 72.** Variantă; varietate. Repetarea acelorași fapte cu alte nuanțe însă, într-o serie de așa mică întindere, constituie încă o dovadă... despre originea deosebită a capitolelor respective. bul. com. ist. ii, 108. La Proust, densitatea e obținută prin multele nuanțe ale aceluiași fapt. ibrăileanu, s. l. 66. ♦ Ceea ce se adaugă esențialului, modificîndu-l ușor; caracter, notă particulară (imperceptibil marcată), accent. Se mărginește a perifraza pe „Strategicul lui Onosander”, fără a pune de la sine măcar o nuanță proprie. hasdeu, i. v. 240. O frază de nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. caragiale, o. i, 60. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele. d. zamfirescu, r. 63. Domnul... avea cătră unii boieri ai săi o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință. sadoveanu, z. c. 138. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. galaction, o. 209. Denumirea aceasta implică o nuanță de ironie. oprescu, i. a. iii, 17. În partea sud-vestică a R.P.R. clima are o nuanță mediteraneană. agrotehnica, i, 266. Rîse jovial și cu o ușoară nuanță de respect. t. popovici, se. 165, cf. 228. 3. Spec. Variație de intensitate a sunetului. Maestrul suna numai violina și indica celorlalți timpul muzicei și diferitele nuanțe de efect. filimon, o. i, 197, cf. tim. popovici, d.m. – Pronunțat: nu-an-. – pl.: nuanțe. – Și: (învechit) nuansă s. f., niuansuri (j. cihac, i. n. 360) subst. pl. – Din fr. nuance.

NUANȚA vb. I. Tranz. 1. A colora, parcurgînd progresiv gama nuanțelor (1) unei culori; a armoniza (culori); a colora în nuanțe diferite. cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. 2. Fig. A pune în evidență (prin treceri subtile, gradate), a reliefa prin mijloace expresive; a colora. v. accentua. [Epitetele] îngăduie poetului să nuanțeze caracterizările sale în forma cea mai concisă cu putință. VIANU, s. 45, cf. id. m. 192. Privirea lui, nuanțată de surîs, părea să spuie lung prelungit: biata fată. CAMIL PETRESCU, O. III, 164. ◊ Absol. El vibra de patriotism și de iubirea aproapelui. Poate că uneori nu nuanța destul și se avecina cîteodată cu ridicolul. Macedonski, o. IV, 112. – Pronunțat: nu-an-. – prez. ind.: nuanțez. – v. nuanță. cf. fr. nuancer.