neologism sn [At: RUSSO, S. 93 / P: ne-o~ / V: (înv) ~ghism / E: fr néologisme] 1 (Înv) Neologie. 2 Cuvânt nou împrumutat într-o limbă sau format de curând într- o limbă cu mijloace proprii Si: (nob) novicism.

*NEOLOGISM (pl. -me) sn. 📖 Cuvînt nou introdus pe cale literară sau împrumutat de puțină vreme din altă limbă [fr.].

NEOLOGISM, neologisme, s. n. Cuvînt nou împrumutat sau creat într-o limbă. Nevoia de cuvinte noi a științelor, a filozofiei, a cercetării istorice, a analizelor morale se satisface prin masiva introducere de neologisme în epoca de după 1780. L. ROM. 1954, nr. 4, 50. În limba literară, neologismul intră firesc acolo unde e nevoie de el. SADOVEANU, E. 34.

NEOLOGISM s.n. (Lingv.) Cuvînt nou împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă; (p. restr.) împrumut lexical recent. [< fr. néologisme, cf. gr. neos – nou, logos – cuvînt].

NEOLOGISM s. n. cuvânt nou, împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă; (p. restr.) împrumut lexical recent. ♦ accepție nouă a unui cuvânt. (< fr. néologisme)

NEOLOGISM ~e n. Element de limbă apărut recent în uz. [Sil. ne-o-] /<fr. néologisme

neologism n. vorbă nouă. Neologismele sunt indispensabile, când denotă un obiect necunoscut, o nouă invențiune, o idee necesară sau o nuanță a cugetării; ele sunt superflue, când servesc pur și simplu a înlocui momentan un termen indigen (tendența modei trecătoare sau a presei periodice): astfel sunt numeroasele franțuzisme cari abundă în ziare și în conversațiunea banală. O categorie specială o formează mahalagismele (v. această vorbă).

neologhism sm vz neologism

* neologízm n. n., pl. e (vgr. néos, noŭ, și lógos, cuvînt). Cuvînt noŭ, ca subtil îld. supțire.

neologism (desp. ne-o-) s. n., pl. neologisme

neologism (ne-o-) s. n., pl. neologisme

neologism s. n. (sil. ne-o-), pl. neologisme

neologism, -me.

NEOLOGISM s. n. (< fr. néologisme, cf. gr. neos „nou” + logos „cuvânt”): 1. (în sens larg, etimologic) orice cuvânt nou format prin mijloace proprii unei limbi sau împrumutat (mai demult sau de curând) din altă limbă; orice accepțiune nouă a unui cuvânt deja existent în sistemul unei limbi. Pentru limba română, în lumina acestei concepții, sunt n.: muncă, mândru, a trăi, razna, of! (< v. sl.); grădină, bolnav, a zvârli, ba, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă! (< slavii de nord-est); oraș, viclean, a cheltui, musai (< magh.); basma, murdar, tiptil, halal (< tc.); dascăl, nostim, a vopsi, agale (< ngr.); cartof, fain, a absolvi (< germ.); bravo!, basta!, adio! (< it.); algebră, dinamic, milion, a explica, marș!, ura!, contra, or (< fr.); prim, ultim (< lat.) etc. Caracterul de noutate al unui cuvânt este deci în funcție de etapa de dezvoltare a limbii respective. Astfel, împrumuturile din vechea slavă, din limbile slave, din maghiară și de factură bizantină, ca și formațiile românești foarte vechi, realizate prin derivare, reprezintă niște n. ale limbii române comune; împrumuturile din turcă, neogreacă, slavonă, latină și germană, ca și formațiile românești vechi realizate prin derivare, compunere sau prin conversiune, reprezintă niște n. ale limbii române vechi; împrumuturile din franceză și din italiană, ca și formațiile românești relativ recente, realizate prin aceleași procedee interne amintite mai sus, constituie niște n. ale limbii române moderne (sfârșitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea); împrumuturile și formațiile românești din epoca noastră (de după al doilea război mondial) reprezintă n. ale limbii române contemporane și actuale. Abuzul de n. constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual denumită puritate. 2. (în sens restrâns) orice cuvânt împrumutat din italiană, franceză, engleză, germană și rusă, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până astăzi. 3. (în dialectologie) formă (fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică) pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare. Conceput astfel, n. se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparținând aceleiași limbi) sau creațiilor (inovațiilor din cadrul sistemului graiului respectiv). El reprezintă o consecință de ordin cultural, deoarece rezultă din influența limbii literare. Pătrunderea n. în graiuri este favorizată de caracterul „deschis” (geografic, economic, cultural și social) al unei regiuni și comunități. Rezultatul infiltrării n. în graiuri este reprezentat de coexistența și concurența formelor, de „adaptarea” lor fonetică, morfologică și semantică, de specializarea pentru anumite terminologii a sinonimelor din fondul vechi al limbii.

NEOLOGISM s. (LINGV.) (neobișnuit) novicism. (Un ~ romanic al limbii române.)

NEOLOGISM s. (LINGV.) (neobișnuit) novicism. (Un ~ romanic al limbii române.)

Neologism ≠ arhaism

NEOLOGISM s. n. 1. (Învechit) Neologie. cf. negulici, stamati, d. Neologhismul nesocotit așa ne-au învălătucit, încît nu mai putem zice cele mai simple lucruri... fără amestecare de vorbe străine. russo, s. 93, cf. prot.-pop., n. d., COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. 2. Cuvînt nou împrumutat sau format de curînd într-o limbă cu mijloace proprii; (neobișnuit) novicism. Logofătul Conachi are neologisme, dar hultuite pe tulpină românească. russo, s. 52, cf. pontbriant, d. Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcției nouă... este depărtarea neologismelor celor de prisos. maiorescu, cr. i, 384, cf. ddrf, șăineanu, d. u. Traduse... o istorie universală, sau, cum îi zice el, care nu prea întrebuințează neologisme: „Istorie de toată lumea”. iorga, l. i, 509. Eram prigonitor pînă la exces al neologismelor și găseam în literatura populară și în popor o perspectivă de noutate. sadoveanu, o. xvi, 439, cf. id. e. 34. Neologismele oferă cazuri mai numeroase de șovăire a accentuării. iordan, l. r. 152, cf. 82. Numele autorului glumeț al atîtor cuvinte stîlcite și fraze pompoase... suferea soarta neologismelor rostite de cetățenii din Obor. arghezi, t. c. 21. A putut exista la un moment dat impresia că neologismele exprimă mai bine, în orice împrejurare, nuanța gîndirii. vianu, s. 189, cf. id. m. 181. Nu totdeauna neologismele zdruncină situația cuvintelor vechi, ci sînt cazuri cînd, dimpotrivă, o consolidează. graur, f. l. 196, cf. 109. Studiul conține o transcriere a neologismelor recoltate din majoritatea operelor lui a. Pann. scl 1957, 210. Pentru operația alegerii buștenilor din care se construiește o plută... se folosește neologismul „a asorta”. arvinte, term. 63. ◊ (La sg. cu valoare de pl.) Dar dacă stilul scriitoarei e numai inegal, limba e uneori supărătoare prin goana frenetică după neologismul nearmonic și inutil. lovinescu, c. vii, 83. În limba literară, neologismul intră firesc, acolo unde e nevoie de el, pentru conciziune și precizie. sadoveanu, e. 34. După 1835..., neologismul îmbracă o formă adecvată, integrîn-du-se în fonetica specifică a limbii noastre. contribuții, II, 96. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Verbele neologisme de conjugarea I. iordan, g. 13, cf. 70. – Pronunțat: ne-o-. – pl.: neologisme. – Și: (învechit) neologhism s. m. – Din fr. néologisme.