NATIMĂ sf. Olten. 1 Morman de pietre cărate de o femeie la hotarul unei moșii și care închipuește mormîntul aceluia pe care-l vrăjește; pe acest morman femeia-l tămîie regulat 40 de zile, cu credința că vrăjile ei vor aduce peirea dușmanului ei (CIAUȘ.) ¶ 2 🩺 Bubă mare și rea (R.-COD.) ¶ 3 Namilă, ceva extraordinar ca mărime (R.-COD.) [anatimă].

NATIMĂ, natime, s. f. (Regional) Ființă uriașă, înspăimîntătoare; namilă, colos. În poala dealului a întors capul și a zărit natima departe, înfiptă acolo, în gura pădurii, ca un duh rău. POPA, V. 241. – Variantă: natemă (CONTEMPORANUL, VI_I 486) s. f.

NATIMĂ, natime, s. f. (Reg.) Ființă uriașă; namilă. – Din anatima (puțin folosit).

nátimă f., pl. e și ĭ (din. anatima. V. nătimană). Vest. Morman de petre care simulează mormîntu unuĭ dușman și pe care o femeĭe îl face la hotaru uneĭ moșiĭ și-l tămîĭază pronunțînd blesteme 40 de zile în credință că așa va muri acel dușman. Bubă mare și rea. Monstru, namilă: (și’n est): natima ceĭa de aeroplan.

NATEMĂ s. f. v. natimă.

natimă, natime, s.f. (reg.) 1. morman de pietre la hotarul unui loc. 2. namilă, matahală, arătare, monstru. 3. bubă mare și rea.