NAȘ², -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel părintele lui spiritual. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun. [Var.: (înv. și pop.) nănaș, -ă, (înv. și reg.) nânaș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.

NAȘ² sm. Numele slovei cirilice N, ɴ [vsl. našĭ].

NAȘ¹, Mold. Tr.-Carp. NĂNAȘ sm., NAȘĂ, Mold. Tr.-Carp. NĂNAȘĂ (pl. -șe) sf. 1 Persoana care ține pruncul la botez și dă numele său copilului ¶ 2 Persoana care botează pe un adult: ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vr’un naș mai de Doamne-ajută (ISP.); (P): tot nașul își are nașul, fie-care găsește pe cineva care să-i vie de hac, care să-l întreacă; F: și-a găsit nașul, a dat de (sau peste) nașul său, a găsit pe cineva care să-i vie de hac, care să-l înfrîneze; F: eu îi sînt nașul lui, eu îi voiu veni de hac; (P): cum e nașul, și finul; (P): odată vede nașul buricul finului, a doua oară nu va mai avea norocul acesta, o singură dată i s’a putut întîmpla acest avantaj ¶ 3 Persoana care propune pe cineva ca membru într’o societate ¶ 4 Nun, nună: boierul a fost naș la toate nunțile ...cari s’au făcut pe valea Similii (VLAH.) ¶ 5 Nașă, nănașă, F Vargă, nuia: și iar lua mama nănașa din coardă și iar ne jnăpăia (CRG.).

NĂȘEL, NĂNĂȘEL sm., NĂȘICĂ, NĂNĂȘICĂ sf. dim. (NĂ)NAȘ, (NĂ)NAȘĂ: ia vină’ncoace la nănășelul, să te pupe el (CRG.).

NAȘ², -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel rudă cu familia respectivă. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun(ă). [Var.: (înv. și pop.) nănaș, -ă, (Înv. și reg.) nânaș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.

NAȘ, -Ă, nași,-e,s. m. și f. (În practica bisericii creștine) 1. Persoană care ține pruncul în brațe, asistă ca martor în timpul săvîrșirii ritualului botezului și care devine astfel rudă (mai îndepărtată) a familiei respective. Nașul era antreprenor și el. Îi plăcea să boteze și să cunune. Dădea finilor numele lui, al nașei și-al copiilor lor. PAS, Z. I 174. Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de doamne-ajută. ISPIRESCU, L. 207. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredință lui. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte; a fi popa cuiva. A-și găsi nașul = a da de cineva care nu poate fi ușor înșelat, biruit sau amăgit, care îți ține piept. 2. Nun(ă).

NAȘ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) (în ritualul creștin) Persoană care participă la oficierea botezului ținând pruncul în brațe. ◊ A fi ~ul cuiva a-i veni cuiva de hac. A-și găsi ~ul a da peste omul care poate pune la punct pe cineva. 2) Persoană care a fost nun în timpul oficierii unei căsătorii. /nun + suf. ~aș

naș, -ă s., pl. m. ĭ, f. e (din nănaș, care vine din nunaș, dim. d. nun. D. nănaș vine ung. nanás și rut. nanáško). Acela saŭ aceĭa care ține pruncu în brațe la botez. Maĭ rar. Nun. Fig. Iron. Autor: cine e nașu acesteĭ prostiĭ?

nașă s. f., art. nașa, g.-d. art. nașei; pl. nașe

nașă s. f., art. nașa, g.-d. art. nașei; pl. nașe

nașă s. f., g.-d. art. nașei; pl. nașe

nașă, pl. nașe

NAȘA, b (16 A III 443) < subst. naș; Nănășești s. (16 B I 127) < nănaș.

NAȘĂ s. 1. (reg.) moașă. (~ la botezul unui copil.) 2. nună. (~ de cununie.)

NAȘĂ s. (reg.) moașă. (~ la botezul unui copil.)