nărăvire sf [At: PISCUPESCU, O. 32/2 / Pl: ~ri / E: nărăvi] (Îvp) 1 Deprindere a unor obiceiuri proaste Si: nărăveală (1). 2-3 (Ccr) Obicei (rău). 4 (Trs; Ban) Înțelegere. 5 (Trs; Ban) Împăcare. 6 (Irn) Neînțelegere. 7 (Pex) Ceartă. 8 Tocmire pentru a ajunge la o înțelegere. 9 (Înv) Permisiune. 10 (Înv) Păsuire.

NĂRĂVIRE sf. Faptul de a se nărăvi; deprindere rea: Dar reaua ~ Ce-o aveți din fire Nu se tămăduește (ALX.).

NĂRĂVIRE, nărăviri, s. f. Faptul de a (se) nărăvi; deprindere, învăț, nărav. Reaua nărăvire, Vă-ntunecă cu totul cunoașterea de sine. NEGRUZZI, S. II 226. Reaua nărăvite, Ce o aveți din fire, Nu se tămăduiește. ALEXANDRESCU, M. 332. Precum îi este firea, Așa și nărăvirea. PANN, P. V. II 134.

nărăvire f. obișnuință: reaua nărăvire ce o aveți din fire GR. AL.

nărăvíre f. Acțiunea de a saŭ de a te nărăvi.

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. 1. (Pop.) Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

nărăvi [At: ANON. CAR. / Pzi: ~vesc / E: nărav] 1-2 vr A lua un obicei (rău). 3 vr A se deda la rău. 4 vrr (Trs; Ban) A cădea de acord Si: a se înțelege. 5 vrr (Trs; Ban) A se împăca. 6 vrr (Irn) A nu se înțelege. 7 vrr (Pex) A se certa. 8 vrr (Trs) A se tocmi pentru a ajunge la o înțelegere. 9 vi (Înv) A permite. 10 vi (Înv) A amâna pe cineva la plata unei datorii Si: a păsui. corectat(ă)

NĂRĂVI, ÎNNĂRĂVI (-vesc) vb. tr. și refl. A (se) deprinde rău, cu obiceiuri rele, a (se) învăța cu nărav: s’o alunge de la casă... pentru că poate să înnărăvească și pe fata ei (CRG.); dă-i, să nu se nărăvească (PANN).

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

ÎNNĂRĂVI vb. IV v. nărăvi.

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăța cu nărav (1). Ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori... ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. SADOVEANU, Z. C. 57. ◊ Tranz. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STANCU, D. 312. 2. (Învechit și regional) A se înțelege, a se împăca, a fi de acord; a fi sau a trăi în bună înțelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ȚICHINDEAL, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dempreună), Toți cari încătro fuga luară. BUDAI-DELEANU, Ț. 72. ♦ (Neobișnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. RETEGANUL, P. III 29. – Variantă: înnărăvi (CREANGĂ, P. 285) vb. IV.

A SE NĂRĂVI mă ~esc intranz. A deveni nărăvaș; a se învăța cu nărav; a prinde poftă de ceva rău; a se deda. /Din nărav

A NĂRĂVI ~esc tranz. A face să se nărăvească. /Din nărav

nărăvì v. a căpăta un nărav, a se obișnui (luat în sens rău).

înărăvésc, V. nărăvesc.

nărăvésc și înărăvésc v. tr. (d. nărav; rus. nravitisĕa, a plăcea). Deprind cu năravurĭ, cu obiceĭurĭ rele.

nărăvire (pop.) s. f., g.-d. art. nărăvirii; pl. nărăviri

nărăvire (pop.) s. f., g.-d. art. nărăvirii; pl. nărăviri

nărăvire s. f., g.-d. art. nărăvirii; pl. nărăviri

nărăvi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, 3 sg. nărăvește, imperf. 1 nărăveam; conj. prez. 1 sg. să nărăvesc, 3 să nărăvească

nărăvi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, imperf. 3 sg. nărăvea; conj. prez. 3 să nărăvească

nărăvi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, imperf. 3 sg. nărăvea; conj. prez. 3 sg. și pl. nărăvească

NĂRĂVI vb. v. împăca, înțelege.

nărăvi vb. v. ÎMPĂCA. ÎNȚELEGE.

nărăví, nărăvesc, v.r. 1. A se învăța cu nărav. 2. A se agita: „...calul, de spaima pușcăturilor, s-a nărăvit și, cu căpitan cu tot, s-a prăbușit în lacul fără fund” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 166). – Din nărav „deprindere rea” (Șăineanu). ■ Cuv. rom. > magh. nerávás (Edelspacher după DER).

NĂRĂVIRE s. f. (Învechit și popular) Faptul de a se nărăvi (1); obicei (rău). Obiceiurile noastre stricate, sucite și aduse de-a-ndoasele în rele și spurcate nărăviri. piscupescu, o. 32/13. Pentru ce nu părăsești relele nărăviri, cînd o dată cunoști că-ți aduc necinste. marcovici, d. 10/12, cf. 9/24. Ea nu schimbă firea, Nici stîrpește nărăvirea. pann, p. v. i, 61/9, cf. ii, 143/14. Niște versuri care nărăvirea prihănesc, Cu grețoasa clevetire nicidecum nu se-nvoiesc. negruzzi, s. ii, 290, cf. 226. Dar reaua nărăvire, Ce o aveți din fire, Nu se tămăduiește. alexandrescu, o. i, 219. Meserie are bună, însă ea nu schimbă firea, nici nărăvirea. zanne, p. v, 411. – pl.: nărăviri. – v. nărăvi.

NĂRĂVI vb. IV. 1. Refl. A lua un obicei (rău), a se învăța, a se obișnui, a se deda (la rău). S-au nărăvit rău a asupri și a încărca pe ticăloșii lăcuitori. dionisie, c. 389. Mumele... s-au nărăvit rău. piscupescu, o. 8/14, cf. 94/7. Fiind sub ocrotirea părintelui tău, ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori buiaci ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. sadoveanu, z. c. 57. Tudor Stoenescu... nărăvit acum cu rolul de confesor..., își compuse o figură de circumstanță. c. petrescu, o. p. ii, 61. De la o vreme se nărăvise să sugă țuică din țoi. tudoran, p. 45. Să te obișnuești, dar să nu te nărăvești. zanne, p. viii, 78. ◊ Tranz. Lascu, mai tînăr și mai îndrăzneț, a nărăvit-o să alerge și ea după mașini. arghezi, c. j. 86. Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STAN cu, d. 312, cf. ALR II/I h 150. 2. refl. recipr. (Transilv. și Ban.) A cădea de acord; a se înțelege; a se împăca. cf. anon. car. S-au jăluit... cum că să nu să nărăvească bine, cum s-ar cade, cu ceia alț preoți den sat, nice cu seteni (a. 1713). bul. com. ist. ii, 271. Feciorii lui Attila, după ce au înțeles solia, nu s-au nărăvit între sine. șincai, hr. i, 86/30. Despre anul în care s-au făcut creștin Bogore, craiul bulgarilor, ...autorii nu se nărăvesc între sine. id. ib. 157/9. Neputîndu-se nărăvi carea e acea adevărată cale. țichindeal, f. 214/16. Un an de viață îi fu destul, ca să ieie seama că nu se poate nărăvi cu lumea aceasta. f (1906), 21. Nu se nărăvesc laolaltă. Io mă nărăvesc bine cu vecinii. Mat. dialect. i, 82. ♦ (Ironic) A nu se înțelege, a se certa. Doi cîni se nărăvesc la un os, se zice despre oamenii răi care se ceartă pentru un lucru de nimic. cf. zanne, p. i, 380. ♦ (Transilv.) A se tocmi (pentru a ajunge la o înțelegere). Ni naravim cu pacurariu. arh. folk. v, 115, cf. ALRM sn i h 258. 3. Intranz. (Învechit) A permite, a încuviința, a îngădui; a păsui. cf. anon. car. Au zis „de vei vrea să facem aicea trei colibi”, adecă de vei nărăvi. antim, p. 12. Costandin să le fie domn, că le va fi bine cu el și el le va nărăvi la toate și-i va mulțiămi pe toți cu boierii și cu venituri din țară. dionisie, c. 203. Să le mai nărăvească și să-i îngăduie a-și strînge sămănăturile. id. ib. 217. – prez. ind.: nărăvesc. – v. nărav.