NĂRĂVIRE s. f. (Învechit și popular) Faptul de a se nărăvi (1); obicei (rău). Obiceiurile noastre stricate, sucite și aduse de-a-ndoasele în rele și spurcate nărăviri. piscupescu, o. 32/13. Pentru ce nu părăsești relele nărăviri, cînd o dată cunoști că-ți aduc necinste. marcovici, d. 10/12, cf. 9/24. Ea nu schimbă firea, Nici stîrpește nărăvirea. pann, p. v. i, 61/9, cf. ii, 143/14. Niște versuri care nărăvirea prihănesc, Cu grețoasa clevetire nicidecum nu se-nvoiesc. negruzzi, s. ii, 290, cf. 226. Dar reaua nărăvire, Ce o aveți din fire, Nu se tămăduiește. alexandrescu, o. i, 219. Meserie are bună, însă ea nu schimbă firea, nici nărăvirea. zanne, p. v, 411. – pl.: nărăviri. – v. nărăvi.