MUȘINA vb. I. 1. T r a n z. și i n t r a n z. (Regional; despre animale; p. a n a l. despre oameni) A mirosi, a adulmeca; a căuta; (regional) a mușlui (1). Cinele începu să mușine mălaiul. SLAVICI, N. I, 36. Șezu ea cît șezu, cînd iaca. trece pe acolo un ogar rătăcit, mușinînd prin desimea codrului. MERA, l. b. 188. Cînele mușină pe urma iepurelui. GR. BĂN., cf. ALR I 1 215/40, 305, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, com. BENIUC. 2. I n t r a n z. (Prin Ban.) A mocoși. Cf. NOVACOVICIU, C. B. II, 4, ALR SN III h 777. 3. I n t r a n z. (Regional) A pierde vremea, a bate drumurile în zadar. V. m u ș l u i (2). Cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. – Prez. ind.: múșin și (regional) múșiu (PAMFILE. J. III, 91). – Și: (regional) mușuná vb. I. L. ROM, 1961, nr. 1, 21. – Etimologia necunoscută. Cf. m i ș u n a.

MUȘINĂ s. f. 1. (Învechit) țînțar (Culex) (BL XIV, 60); muscă (I 1) (înțepătoare) (TDRG). Zise și vereră muște cărești și mușițe (mușine D, ț ă n ț a r i i H) în toate hotarele lor. PSALT. 221. Era locul plin de viespi și tăuni și țînțari și mușine. DOSOFTEI, V. S. decembrie 242^r/5. Vor cădea-n cîmpuri goale și mîncate De mușini, de pasări, de godini spurcate. id. PS. 176/10. 2. (Învechit și regional) Mușiță (4). Ca la Endor pologi să dzacă, Muștile mușini într-înșii să facă. DOSOFTEI, PS. 279/18. Viermii ce se nasc în diferite corpuri sau materii nutritoare se numesc mușine sau și pondrăvi. H XVIII 295, cf. NOVACOVICIU, C. B. II, 4. 3. (Regional) Molie (1). Cf. ALR I 1 902/26, 116, 138, 825. 4. (Regional) Viermănar (Sarcophaga carnaris). Cf. ALR II 6 575/76, 284. – Pl.: mușini și (învechit și regional) mușine. – Cf. pol. m u s z y n a.

mușina [At: SLAVICI, N. I., 36 / V: (reg) ~șuna / Pzi: mușin, (reg) mușiu / E: ns cf mișuna] 1-2 vti (Reg; d. animale; pan d. oameni) A mirosi, a adulmeca Si: (reg) a mușini (1). 3-4 vti (Reg; d. animale; pan d. oameni) A căuta. 5 vi (Ban) A mocoși. 5 vi (Reg) A pierde vremea. 7 (Reg) A umbla pe drumuri în zadar.

MUȘINA, mușin, vb. I. Tranz. (Regional, despre animale) A adulmeca, a mirosi. Cînele începu să mușine mălaiul. SLAVICI, N. I 36.

mușăță sf vz mușiță

mușină sf [At: PSALT. 221 / Pl: ~ni și (îrg) ~ne / E: cf pn muszyna] (Ent) 1 (Înv) Țânțar (Culex). 2 (Înv) Muscă (1) înțepătoare Si: mușiniță (4), mușiță (2). 3-4 (Îrg) Mușiță (2, 8-9). 5 Molie (1). 6 (Reg) Viermănar (Sarcophaga carnaris).

mușuna v vz mușina

múșin, V. mușluĭesc.

múșină f., pl. e și ĭ (rudă cu mușiță). Vechĭ. Țînțar saŭ un fel de țînțar. Mușiță (oŭă de muscă).

múșiță f., pl. e (vsl. sîrb. bg. mušica, dim. d. muha, muscă). Vechĭ. Țînțar. Azĭ. Col. Oŭă de muscă depuse pe carne. Carnea a făcut mușiță, și-aŭ depus muștele oŭăle pe ĭa. – Și mușină, pl. ĭ și e (Dos.).

mușluĭésc v. intr. și tr. (var. din moșmonesc, moșcodesc. Cp. și cu molfăĭesc și ung. pesletni, a hoĭnări). Nord. Miros, adulmec, scotocesc, cotelesc, scromolesc umblînd după mîncare (ca porcu și cînele). – În Tel. bușluĭesc, (rev. I. Crg. 5, 220), în Meh. mufluĭesc, în Pt. mușuluĭesc, în Trans. amușuluĭesc (Sov. 236). Și mujluĭesc și (vest) múșin, a -á. V. mișun 2.

mușina (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 mușină, imperf. 3 pl. mușinau; conj. prez. 3 să mușine

mușina (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 mușină

mușina vb., ind. prez. 3 sg. mușină

MUȘINA, vb. „a adulmeca”. 1. Mușină Ignat, mold. (Sd V 224); Mușina f., mold. (Sur XVIII). 2. Cu grafia s pt. ș, în doc. lat.-ung.: Musinea, C. (Met 303).

MUȘINA vb. v. adulmeca, migăli, mirosi, mocăi, mocoși, moșmondi, moșmoni, ticăi.

mușina vb. v. ADULMECA. MIGĂLI. MIROSI. MOCĂI. MOCOȘI. MOȘMONDI. MOȘMONI. TICĂI.

MUȘINĂ s. v. molie, țânțar.

mușină s. v. MOLIE. ȚÎNȚAR.

MUȘINĂ s. f. (Mold.) 1. Țînțar. Vor cădea-n timpuri goale și mîncate de mușini, de păsări, de gadini spurcate. DOSOFTEI, PS. Era locul plin de viespi și tăuni și țînțari și mușine. DOSOFTEI, VS. 2. Grămăjoară de ouă depuse de unele muște. Ca la Endor pologi să dzacă, Muștile mușini într-înșii să facă. DOSOFTEI, PS. Etimologie: cf. pol. muszyna.

mușină, mușini, s.f. (reg.) 1. țânțar; muscă. 2. mușiță. 3. molie. 4. viermănar.