MUȘINĂ s. f. 1. (Învechit) țînțar (Culex) (BL XIV, 60); muscă (I 1) (înțepătoare) (TDRG). Zise și vereră muște cărești și mușițe (mușine D, ț ă n ț a r i i H) în toate hotarele lor. PSALT. 221. Era locul plin de viespi și tăuni și țînțari și mușine. DOSOFTEI, V. S. decembrie 242^r/5. Vor cădea-n cîmpuri goale și mîncate De mușini, de pasări, de godini spurcate. id. PS. 176/10. 2. (Învechit și regional) Mușiță (4). Ca la Endor pologi să dzacă, Muștile mușini într-înșii să facă. DOSOFTEI, PS. 279/18. Viermii ce se nasc în diferite corpuri sau materii nutritoare se numesc mușine sau și pondrăvi. H XVIII 295, cf. NOVACOVICIU, C. B. II, 4. 3. (Regional) Molie (1). Cf. ALR I 1 902/26, 116, 138, 825. 4. (Regional) Viermănar (Sarcophaga carnaris). Cf. ALR II 6 575/76, 284. – Pl.: mușini și (învechit și regional) mușine. – Cf. pol. m u s z y n a.