62 de definiții pentru muzică (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

muzică sf [At: HERODOT (1645), 370 / V: (reg) mojică, mozgă, moz~, mozucă, ~zucă / A și: (reg) muzi / Pl: ~ici, (înv) ~ice / E: lat musica, it musica, fr musique, ger Musik, mg muzsika] 1 Artă de a exprima cu ajutorul sunetelor, combinate într-o manieră specifică, plăcută la auz, sentimente, stări și idei. 2 (Fig) Muzicalitate (6). 3 (Lsg csc; urmat de determinări care indică genul) Produs al artei musicale. 4 Compoziție. 5 Executare a unei compoziții muzicale. 6 (Pex) Audiere a unei compoziții muzicale. 7 (Pex) Melodie (1) în timpul executării ei. 8 (Fam; îe) A face ~ A plânge. 9 (Fam; îae) A face gălăgie, scandal. 10 Orchestră. 11 (Spc) Fanfară. 12 (Pex) Acordeon. 13 (Reg) Armonică. 14 (Reg) Muzicuță (1). 15 (Reg) Fluier din coajă de salcie. 16 (Lpl; îrg) Mecanism cu ajutorul căruia se reproduce o compoziție muzicală. 17 (Arg) Gură, considerată ca un organ al vorbirii. 18 (Arg; îlv) A-și ține ~ca A tăcea. 19 Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 20 (Îs) ~ca sferelor Pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor.

MÚZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

MÚZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

MÚZICĂ, (2) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate în chip armonic; p. ext. opere create în domeniul acestei arte. Muzică populară romînească.În viața lui Lenau, muzica are o mare însemnătate. IONESCU-RION, C. 66. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii. EMINESCU, O. I 102. Acest neam este foarte iubitori de muzică. GOLESCU, Î. 119. ◊ Muzică de cameră v. cameră. ♦ Melodie, armonie a unei compoziții muzicale executate cu vocea sau cu un instrument. Muzica curgea și se amesteca cu jocul – ca un vifor. SADOVEANU, O. VII 252. Undeva se aude o muzică minunată. C. PETRESCU, S. 45. ◊ Fig. Secretul muzicii eminesciene rezidă în cuvînt, nu în rimă. ROSETTI, S. L. 54. Prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte. EMINESCU, O. I 142. 2. Orchestră. Muzica rări tactul, pînă se opri obosită. BART, E. 151. Muzici vesele cîntară la botezul meu cu fală. MACEDONSKI, O. I 72. Ceasul... cînta mai frumos decît toate muzicile din lume. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica militară cînta adinioarea în parc. IBRĂILEANU, A. 41. ◊ Expr. (Familiar) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal.

MÚZICĂ s.f. 1. Arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. Operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formație instrumentală; orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. [Var. musică s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei și a cântecului].

MÚZICĂ s. f. 1. artă care exprimă cu ajutorul sunetelor sentimente și atitudini. ♦ ă sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor. 2. știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ ușoară = muzică cu caracter distractiv, adesea în ritmuri de dans. 4. formație instrumentală; orchestră. ♦ ~ militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

MÚZICĂ ~ci f. 1) Arta care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore. * ~ vocală muzică interpretată cu vocea (de către un cântăreț, un ansamblu sau de către un cor). ~ instrumentală muzică executată la instrumente, fără participarea vocilor omenești. 2) Creație muzicală; melos. 3) Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 4) fig. Îmbinare melodioasă a sunetelor vorbirii în cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militară fanfară (militară). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

muzică f. 1. arta de a combina sonurile gamei într’un mod plăcut auzului: a studia muzica; 2. studiu, executarea bucăților muzicale: a face muzică; 3. companie de muzicanți: muzica regimentului. [Termen primitiv mitologic: arta Muzelor].

*múzică f. (lat. música, vgr. musiké, fem. d. musikós, muzical, d. mûsa, muză). Arta de a combina sunetele ca să formeze un cîntec, să placă auzuluĭ. Teoria acesteĭ arte: a învăța muzica. Trupă de muzicanțĭ: muzica militară. Instrument muzical automatic saŭ mică armonică de gură (Pop.). Muzică cifrată, sistema de a scrie o melodie cu cifre și cu alte semne. A face muzică, a studia muzica, a cînta: de la 4-6 fac muzică. – Muzica a fost știută din cea maĭ mare vechime. La vechiĭ Grecĭ, aŭ fost renumițĭ muzicanțĭ Apóline, Orfeŭ, Linu și Anfione. După legendă, la sunetele lireĭ luĭ Anfione, petrele s’aŭ mișcat singure și aŭ format zidurile Tebeĭ, ĭar cînd cînta din liră Orfeŭ, fearele veneaŭ lîngă el și ascultaŭ în tăcere, și arboriĭ îșĭ clătinaŭ în cadență ramurile. Renumit e și Pan, care cînta din naĭ. Din Biblie îl știm pe David, care pin sunetele harpeĭ liniștea furiile luĭ Saul. Notele muzicale cu care scriem noĭ astăzĭ îs inventate de Italianul Guido din Arezzo. – Vechĭ musichíe (după ngr.). V. psaltichie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!múzică s. f., g.-d. art. múzicii

múzică s. f., g.-d. art. múzicii; (orchestre) pl. múzici


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÚZICĂ s. v. acordeon, orchestră.

MÚZICĂ s. 1. v. cântec. 2. muzică serială v. serialism. 3. (MUZ.) cântare. (~ se aude până departe.) 4. v. fanfară.

MUZICĂ s. 1. (MUZ.) cîntec, compoziție, melodie, (livr.) melopee, melos, (înv.) scop. (O ~ armonioasă.) 2. (MUZ.) cîntare. (~ se aude pînă departe.) 3. fanfară, (rar) capelă. (În parc cîntă ~.)

muzică s. v. ACORDEON. ORCHESTRĂ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

múzică (múzici), s. f.1. Creație artistică cu ajutorul sunetelor. – 2. Muzicuță, armonică. – 3. (Arg.) Gură, plisc. – Mr. muzica. Fr. musique, și în mr. din it. musica, cf. tc., bg. muzika. Este dubletul lui musichie, s. f. (muzică; muzică gregoriană), înv., din mgr. μουσιϰή (Gáldi 212), cf. sl. musikija. Ortografia musică (și der.) este înv.Der. muzic, s. m. (înv., muzician), din it. musico; muzical, adj., din fr. musical; muzicant, s. m., din germ. Musikant; muzicesc, adj. (înv., muzical); muzicuță, s. f. (armonică; Arg., gură).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

muzică, denumirea populară a fanfarei (6) în Banat.

absolută, muzică ~, asociație de termeni prin care muzicol. germ. a sec. trecut subliniază independența expresivă a artei muzicale în proiecție pur instrumentală. Ca dialectică sonoră reflectată de genurile complexe ale fugii*, sonatei* ș.a., a. ar întruchipa un ideal de puritate a relațiilor dintre entitățile muzicale ce-și duc o viață autonomă, fără contribuția textului poetic sau a imaginilor evocatoare. Interpetarea formalistă și estetizantă a a., s-a concretizat în faimoasa teorie a lui Hanslick, a muzicii înțelese ca „succesiune de forme sonore în mișcare”. Sin.: muzică pură.

academie de muzică, societate artistică sau științifică, organizată în baza unui statut propriu. În umele țări ca Franța, Germania, Anglia, academiile naționale de arte frumoase includeau și secțiuni muzicale cu dublu scop: didactic-educativ (viitoarele conservatoare*) și de difuzare și încurajare a creației muzicale prin concerte, recitaluri*, reprezentații lirice (viitoarele societăți de concert sau de operă*). Astăzi, prin a. se desemnează fie instituția de învățământ superior echivalentă în unele țări cu conservatorul, fie științifică, a cărei activitate este axată pe cercetare, fie societatea de concert (uneori chiar impresariatul). V.: concert (1); învățământ; muzicologie.

arată toate definițiile

Intrare: muzică
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • muzică
  • muzica
plural
  • muzici
  • muzicile
genitiv-dativ singular
  • muzici
  • muzicii
plural
  • muzici
  • muzicilor
vocativ singular
plural