melodie sf [At: CANTEMIR, IST. 33 / Pl: ~ii / E: ngr μελωδία, it melodia, fr mélodie] 1 Succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o frază muzicală Vz muzică. 2 (Pex) Succesiune de fraze muzicale Si: cântec, compoziție. 3 (Fig) Sonoritate plăcută Si: armonie, muzicalitate.

MELODIE, melodii, s. f. Succesiune de sunete muzicale care alcătuiesc un cîntec; compoziție muzicală, cîntec. Melodiile orchestrei străbăteau înăbușite. C. PETRESCU, S. 101. Auzeam din prora vaporului o melodie dulce care se pierdea așa de trist. DUNĂREANU, CH. 58. ◊ (Poetic) Clopotele umpleau valea cu melodia lor gravă. SADOVEANU, O. VI 518. ◊ Fig. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic căruia mereu se adaugă noi melodii și teme. BOGZA, C. O. 125. Vîntul care bătea aspru intona melodii ciudate; părea că duce departe oftările unui suflet chinuit. DUNĂREANU, CH. 37.

MELODIE s.f. 1. Succesiune expresivă de sunete muzicale care alcătuiesc un cîntec; compoziție muzicală, cîntec. 2. (Fig.) Secvență de sunete armonioase, cu sonoritate plăcută; armonie, muzicalitate. [Gen. -iei. / fr. mélodie, it., lat. melodia – cîntec].

MELODIE s. f. 1. succesiune expresivă de sunete muzicale care alcătuiesc un cântec; (p. ext.) compoziție muzicală, cântec. 2. (fig.) muzicalitate. (< fr. mélodie, it., lat. melodia)

MELODIE ~i f. 1) Succesiune de sunete cu înălțime și durată diferită, ordonate după regulile ritmului, pentru a constitui o formă, perceptibilă și agreabilă; melos. 2) Compoziție muzicală formată dintr-o serie de fraze cu acest caracter. Motivul ~ei. 3) Piesă vocală compusă pe baza unui text scris; cântec. 4) Ansamblu de caractere (sunete, accente, ritm) combinate agreabil; sonoritate plăcută. ~a versului. /<ngr. melodia, it. melodia, fr. mélodie

melodie f. 1. șir de sunete armonioase; 2. șir de fraze muzicale; 3. fig. șir de vorbe sau propozițiuni plăcute la auz.

*melodíe f. (vgr. melodia, d. mélos, membru, cadență a frazeĭ muzicale, și odé, cîntec, cînt. V. come-, hazmo-, paro- și tragedie). Șir de sunete care plac urechiĭ. Fig. Șir de vorbe, de fraze plăcute urechiĭ.

melodie s. f., art. melodia, g.-d. art. melodiei; pl. melodii, art. melodiile (desp. -di-i-)

melodie s. f., art. melodia, g.-d. art. melodiei; pl. melodii, art. melodiile

melodie s. f., art. melodia, g.-d. art. melodiei; pl. melodii, art. melodiile

MELODIE s. 1. v. cântec. 2. arie, cântec. (~ii populare.) 3. v. cânt. 4. v. armonie.

MELODIE s. 1. (MUZ.) cîntec, compoziție, muzică, (livr.) melopee, melos, (înv.) scop. (O ~ foarte izbutită.) 2. (MUZ.) arie, cîntec. (~ii populare.) 3. cînt, cîntare, cîntat, cîntec, glas, (pop.) viers. (~ de păsărele.) 4. armonie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.)

melodie (< gr. μελῳδία, de la μελῳδός, v. melod), succesiune coerentă de sunete al cărei sens muzical poate fi perceput ca un întreg: sie-și suficientă, independentă, în principiu, față de alte elemente (cu excepția ritmului*), m. poate fi concepută ca element primordial și în același timp definitoriu al muzicii* (punct până la care noțiunea de m. se suprapune pe aceea de monodie*). În desfășurarea sa considerată, în chip mai mult metaforic, drept orizontală (dacă se ține seama de structura ei intervalică) m. întrunește – la nivelul unor legi spontane ori consacrate de arta profesionistă – o seamă de raporturi intervalice (cu deosebire pe acelea accesibile în cântare), structură modală*, ambitus (1), durată (I, 1), dinamică (1), timbru, atac (1). ♦ Acoperind sub forma sa monodică o arie de timp considerabilă și conviețuind cu formele de multivocalitate* (de ex. în folclor*), fiind sin. deci cântecul (I, 1), m. are în muzica greacă*, în muzicile tradiționale ale Orientului și în etapele de dinaintea apariției polifoniei* europ. caracterul unei desfășurări logice, bazată pe fluxul articulat al intervalelor*, prin salturi sau printr-un profil treptat preponderent descendent în muzica gr. sau în folc. rom., „pe un fond de liniște” (André Souris), fond pe care apariția isonului* sau a burdonului (1) nu-i afectează încă esența. Acest „fond” de liniște dispare practic în momentul afirmării polif., fie sub formele sale spontane (la unele popoare polineziene, la cele slave, la gruzini sau la aromâni) fie organizate ca în muzica Europei occid. Chiar dacă în polif. primitivă occid., impunea condiția asocierii vocilor (2) (pe baza intervalelor primare, pornind deci de la ideea consonanței*) această polif. era, în fond, o poli-m., liniile melodice concurente respectând o anumită autonomie modală (v. polimodalism). Modificările survenite în sânul polif.: precizarea unor raporturi vertical-acordice (viitoarele funcții*) centrate în jurul treptelor* de T, D și Sd, tipizarea cadențelor (1) și, o dată cu aceasta, restrângerea modurilor la tonalitatea (1) major-minoră prin generalizarea sensibilei* au dus la apariția armoniei (III). Fenomenul a avut consecințe directe asupra m., aceasta însumând în chiar structura sa noile relații. Pentru prima dată, m. era subordonată unui alt element: armonia – și aceasta în ciuda situației paradoxale a situării superioare a m. în eșafodul multivocal, ceea ce l-a determinat pe Rameau să afirme că „m. se naște din armonie”. Într-adevăr, muzica clasică ilustrează această dependență de armonic, m. fiind construită nu numai în strânsă legătură cu cele trei funcții pilon (T, D și Sd) ci și ca o proiectare în orizontal a acordului. Contunua accentuare a cromatismului* în armonie și generalizarea funcției dominantice au drept consecință „sensibilizarea” corespunzătoare a duetului melodic. Acele curente care, începând cu impresionismul*, au readus în actualitate m. de tip modal, reacționând tocmai la hipertrofierea funcției dominantice, au repus în drepturi desfășurarea liniară, prin intervale „melodice”, precum și profilul pentatonic* al acestor m. La rândul ei, dodecafonia*, care se situa istoric la finele unui proces de cromatizare, anihilând, prin chiar acest proces, ideea de funcție, imagina m. ca o „ritmizare” a elementelor seriei*. Ceea ce trebuie însă accentuat, este apariția, o dată cu muzica lui Webern, a unui tip de m. care, prin salturile intervalice mari, tot mai îndepărtate de idealul vocalității, prin spațierea de ordin ritmic – un fel de discontinuizare a „figurativului” melodic – a fost comparată cu imaginea plastică punctualistă*. ♦ În ciuda imponderabilului ce o guvernează (ca fiind supusă cea dintâi „inspirației”, unui simț special al melodicului), m. a constituit obiectul unor disociații de ordin muzical sau științific pozitiv, concordante cu gândirea predominantă a momentului istoric. Pentru teoreticienii greci, ideea de melos – în condițiile unei muzici ce se presupune a fi fost exclusiv monodică (v. greacă, muzică – a se remarca și extinderea noțiunii de melos la cântecul pop. – Breazul) se referea, în sensul ei cel mai larg, la știința complexă a muzicii, cuprinzând, după Aristoxenos, armonica, ritmica, metrica; spre deosebire de pitagoreici, care puneau accentul pe raporturile (intervalice) în sine din interiorul m., Aristoxenos relevă raporturile ei concrete, premisa constituind-o nu atât entitățile numerice cât mai ales stabilirea și înțelegerea lor (într-o viziune ce precede psihologia* muzicală) pe baza muzicalității. Mai toate explicațiile ce au avut în obiectiv m., într-o epocă în care viziunea armonioasă era în declin și cercetătorii luau din nou legătura, mai ales prin folc., cu monodicul, au fost, la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, de nuanță psihologică. Astfel, reprezentanții Școlii muzicologice din Berlin (Stumpf, von Hornbostel, Lachmann, Sachs) ca și cei ai Școlii din Viena (Lach) au apelat la mai vechiul principiu al consonanței, considerat însă nu în sensul unui dat aprioric-ezoteric ci al unuia nativ, inconștient, stipulând totodată existența unui principiu distanțial* ce dirijează nașterea și evoluția m. Observarea melodiilor primitive (prepentatonice și pentatonice) a pus cel mai direct în evidență preponderența unor intervale, rolul lor generativ (Breazul), mecanismul asocierii lor, mecanism ce se menține, în general, și în m. mai dezvoltate: „Treptele alăturate ale unei scări sunt îndepărtate unele de celelalte fie prin mărimea saltului, fie prin aceea a pasului. Terțele dobândesc astfel un loc central: ele apar fie ca pași mari fie ca salturi mici” (Wiora). Gestaltismul a atras atenția asupra unității elementului melodic, element ce se percepe întotdeauna global, indiferent de contextul arm. sau polif. căruia i se integrează. Derivat din teoria funcționalistă riemanniană, dar opunându-i-se în aceeași măsură, ca și din psihologismul școlii berlineze, energetismul* (Mersmann, Kurth) acordă m. o accentuată autonomie, chiar și în contextul armoniei romantice „în criză” sau a polif. -armonice bachiene, considerând-o ca purtătoarea unei energii proprii („evoluția melodică este un joc al tensiunilor”, Kurth) sau ca expresie pură a mișcării („melodia este mișcare”, Kurth) în raport cu caracterul mai mult static al elementelor armonice. Muzicologia fr., prelungind ramismul dar resimțindu-se și ea de aceeași influență a teoriei funcționale, imaginează la rându-i o altă explicație a dinamismului interior a m. prin legea atractivității (Chailley, Costère), lege ce acționează preponderent orizontal (sunetele „slabe” și instabile sunt atrase de treptele mai „tari”, stabile), începând chiar cu melodiile bi-, tri-, tetra-, și pentatonice (-cordice). V. metabolă; pien. ♦ Din punct de vedere didactic, m. „era privită drept un element fie prea spontan fie prea particular pentru a putea fi sistematizat” (L. Comes), ceea ce a condus abia în anii din urmă la studierea m. în afara tratatelor de arm. sau c. punct, fără neglijarea, firește, a raporturilor ei cu aceste discipline.

însăși-melodia v. automelă.

melodie, melodii s. f. (intl.) denunț.

a băga melodii expr. (intl.) a denunța.

a compune melodii mari expr. (intl.) a denunța pe toată lumea.

a face melodii expr. (intl.) a furniza informații poliției.

a freca la melodie (pe cineva) expr. a bate la cap (pe cineva), a cicăli (pe cineva).

MELODÍE s. f. 1. Succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o frază muzicală. V. m u z i c ă. Toate coardele deodată lovindu-se, o răsunare oarecari dau, însă vreo melodie tocmită și după pravilele muzicăi alcătuită, nicicum nu se aude. CANTEMIR. IST. 33 Melodie, urmarea sunetilor sau a glasurilor după care iesi un cîntec. VÎRNAV, l. 137^v/14. El se opri din cale și ascultă cu mare atențiune frumosul cîntic. . . a căruia melodie. . . produse în inima lui un efect extraordinar. FILIMON, O. 1, 115. I se păru, un moment, că se află în grădina cea încîntată a Armidei, unde, din fiecare frunză, iese cîte o melodie. GANE, N. 1, 34. Din casă veneau valuri de melodie. IBRĂILEANU, A. 126, cf. PAMFILE, C. Ț. 14. Cîntau toate patru, încercînd parcă să-și încălzească trupurile cu melodia fierbinte a cîntecului revoluționar. V. ROM. martie 1 954, 132. ♦ P. ext. Succesiune de fraze muzicale ; compoziție, cîntec. De la crîșmâ veneau melodii de armonică și chiotele flăcăilor îndrăgostiți. DUNĂREANU, CH. 72. Cîntec înseamnă melodie, arie; un brîu e un cîntec, o mărunțică e un cîntec. PAMFILE, C. Ț. 14. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strîmbîndu-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire cînd schimbă melodia. REBREANU, I. 12. Începu a cînta o melodie misterioasă, care avea ceva din șoaptele pădurii la strecurarea vîntului. SADOVEANU, O. VI, 350, cf. X, 53. Oamenii muncii cer compozitorilor. . . să colaboreze cu poeții în așa fel încît melodiile lor să aibă la bază poezii clare, simple și expresive. CONTEMP. 1953, nr. 349, 2/2, cf. ib. nr. 350, 1/5. ◊ F i g. Vai, de atunci îmi pare lumea și mai tristă Viața-i melodie funerară. BACOVIA, O. 78. ♦ F i g. Sonoritate plăcută; muzicalitate, armonie. Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioară pentru care textul apare ca un libret. SADOVEANU, E. 80. 2. Modulație a vocii în timpul vorbirii; intonație. Glasul are ceva din melodia cu care trebuie să-și fi cetit altă dată Sophocle versurile. PETICĂ, o. 297. - Pl.: melodii. – Din ngr. μελωδία, it. melodia, fr. mélodie.