monițiune sf [At: LM / P: ~ți-u~ / V: moniție / Pl: ~ni / E: fr monition, lat monitio, -onis] (Rar) 1 Avertisment adresat cuiva, în anumite împrejurări, de un reprezentant al bisericii catolice, de obicei de episcop. 2 (Pgn) Dojană, observație făcută cuiva.

MONIȚIUNE s.f. (Liv.) 1. Avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greșeală pe cale de a fi înfăptuită. 2. (P. ext.) Dojană, observație făcută cuiva. [Cf. lat. monitio, fr. monition, it. monizione].

MONIȚIUNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greșeală pe cale de a fi înfăptuită. 2. dojană, observație făcută cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)

*monițiúne f. (lat. monitio, -ónis. V. monitor). Mustrare saŭ înștiințare care, în biserica catolică, se adresează cuĭva în ainte de a i se aplica o censură.

moniție¹ sf vz monițiune

monițiune s. f. (sil. -ți-u-), pl. monițiuni

MONIȚIUNE s. f. (Rar) Avertisment adresat cuiva, în anumite împrejurări, de un reprezentant al bisericii catolice (de obicei de episcop). Cf. PONTBRIANT, D., SCRIBAN, D. ♦ P. g e n e r. Dojană, observație făcută cuiva. Monițiune părintească. LM, cf. ALEXI, W. – Pronunțat: -ți-u-. – Pl.: monițiuni. – Și: moníție s. f. ALEXI, W. – Din fr. monition, lat. monitio, -onis.