MIRT, mirți, s. m. Arbust ornamental mediteraneean cu frunze alungite, persistente, cu flori mici, albe și parfumate (Myrtus communis). – Din lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrte.

mirt sm [At: AMFILOHIE, G. 212/8 / V: (pop) ~ă, (reg) mir / Pl: ~rți, (înv) ~i / E: gr μύρτον, μύρτος, lat myrtus, it mirto, fr myrte, ger Myrte] Arbust parfumat, totdeauna verde, cu flori mici, albe, cultivat pentru lemnul lui sau ca plantă ornamentală Si: (înv) mirsină (Myrtus communis). corectat(ă)

MIRT, mirți, s. m. Arbust ornamental cu frunze alungite și persistente, cu flori mici, albe și parfumate, cultivat mai ales ca plantă ornamentală (Myrtus communis). – Din lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrte.

MIRT, mirți,s. m. Arbust totdeauna verde, mirositor, cultivat pentru lemnul său greu, cu structură fină și omogenă sau (la noi) ca plantă ornamentală în ghivece; din florile mici și albe, frumos mirositoare, considerate ca simbol al castității, se fac cununi de mireasă (Myrtus communis). Și-n păru-i poartă o cunună De mirt. IOSIF, PATR. 64. Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir. EMINESCU, O. I 30. Mirtul stă trîndav împletit împrejurul cununei. NEGRUZZI, S. II 42.

MIRT s.m. Arbust sudic totdeauna verde, mirositor, cu lemn greu, fin și cu structură omogenă, cultivat și la noi ca plantă ornamentală. [< fr. myrte, cf. lat. myrtus, gr. myrtos].

MIRT s. m. arbust ornamental mediteranean, cu frunze lanceolate, persistente, aromate, cu flori mici, albe și cu lemnul greu, fin. (< fr. myrte, lat. myrtus, gr. myrtos)

MIRT ~ți m. Arbust decorativ din regiunile meridionale, cu frunze persistente, cu flori mici, albe, parfumate și cu lemnul prețios. /<lat. myrtus, fr. myrte, germ. Myrte

mirt m. arbust totdeauna verde, cu frunze mărunte ce poartă niște floricele albe cu miros plăcut (simbolul castității): mirtul verde de martir EM.

*mirt m. (lat. myrtus, d. vgr. mýrtos). Un copăcel perpetuŭ verde, cu frunze micĭ, cu florĭ albe mirositoare plăcut, originar de pe malurile Mediteraneĭ: la vechiĭ Grecĭ și Romanĭ mirtu era emblema gloriiĭ și castitățiĭ.

mir⁷ sn vz mirt

mirtă sf vz mirt

mirt s. m., pl. mirți

mirt s. m., pl. mirți

mirt s. m., pl. mirți

mirt (mirți), s. m. – Arbust ornamental (Myrtus communis). – Var. mirtă. Lat. myrtus (sec. XIX). Cf. mirsină, s. f. (mirt), înv., din ngr. μυρσίνη (Tiktin).

MIRT ipoc. gr. Mῆρτος din Dimitrios. 1. Mirto, 1960, băcan (Sd XVI). 2. Mirtea boier, 1570 (Olt). 3. Mirtian (Mar).

MIRT s. (BOT.; Myrtus communis) (înv.) mirsină.

MIRT s. (BOT.; Myrtus communis) (înv.) mirsină.

MIRT s. m. Arbust parfumat, totdeauna verde, cu flori mici, albe, cultivat pentru lemnul lui sau ca plantă ornamentală; (învechit) mirsină (Myrtus communis). Cf. AMFILOHIE, G. 212/8. Cu întrăurite haine bisericești și cu mirtă îmbrăcîndu-l . . . l-au dus la biserica cea românească. ȘINCAI, HR. III, 199/18, cf. BUDAI- DELEANU, LEX. Ramuri de mirtă și de dafin. AR (1829), 70¹/31. Locul este plin de cele mai frumoase plante (pomi), precum aloe (odagaciu), smochini, mirti și altele. CR (1830), 131¹/27, cf. POLIZU. Și mirtul ce stă trîndav, împletit împrejurul cununei sale. NEGRUZZI, S. II, 42. Subt via înflorită A căria mlădițe cu mirți se mărită. ALEXANDRESCU, M. 158, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune De pe-o frunte de fecioară Mirtul verde de martir. EMINESCU, O. I, 30. Și-n pâru-i poartă o cunună de mirt. IOSIF, PATR. 64. Pretutindenea buchete de mirt, rodii și portocale. BART, S. M. 47, cf. VORNIC, P. 179. Comanacu-i de bumbac, Cu trei flori în comanac, Una-i floarea mirului, Alta-i vița vinului, Una spicul grîului. POP., ap. GCR II, 327. Cunună de mirtă creață Să i-o slobozim pe față. MARIAN, NU. 300. Frunză verde-a mirtelor. HODOȘ, P. P. 208. Cunună de mńir în cap pune-ț-oi. T. PAPAHAGI, M. 137, cf. ALR II 3278/365. - Pl.: mirți și (învechit) mirti. – Și: (popular) mirtă s. f., (regional) mir s. n. – Din gr. μύρτον, μύρτος, lat. myrtus, it. mirto, fr. myrte, germ. Myrte.