MIRT s. m. Arbust parfumat, totdeauna verde, cu flori mici, albe, cultivat pentru lemnul lui sau ca plantă ornamentală; (învechit) mirsină (Myrtus communis). Cf. AMFILOHIE, G. 212/8. Cu întrăurite haine bisericești și cu mirtă îmbrăcîndu-l . . . l-au dus la biserica cea românească. ȘINCAI, HR. III, 199/18, cf. BUDAI- DELEANU, LEX. Ramuri de mirtă și de dafin. AR (1829), 70¹/31. Locul este plin de cele mai frumoase plante (pomi), precum aloe (odagaciu), smochini, mirti și altele. CR (1830), 131¹/27, cf. POLIZU. Și mirtul ce stă trîndav, împletit împrejurul cununei sale. NEGRUZZI, S. II, 42. Subt via înflorită A căria mlădițe cu mirți se mărită. ALEXANDRESCU, M. 158, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune De pe-o frunte de fecioară Mirtul verde de martir. EMINESCU, O. I, 30. Și-n pâru-i poartă o cunună de mirt. IOSIF, PATR. 64. Pretutindenea buchete de mirt, rodii și portocale. BART, S. M. 47, cf. VORNIC, P. 179. Comanacu-i de bumbac, Cu trei flori în comanac, Una-i floarea mirului, Alta-i vița vinului, Una spicul grîului. POP., ap. GCR II, 327. Cunună de mirtă creață Să i-o slobozim pe față. MARIAN, NU. 300. Frunză verde-a mirtelor. HODOȘ, P. P. 208. Cunună de mńir în cap pune-ț-oi. T. PAPAHAGI, M. 137, cf. ALR II 3278/365. - Pl.: mirți și (învechit) mirti. – Și: (popular) mirtă s. f., (regional) mir s. n. – Din gr. μύρτον, μύρτος, lat. myrtus, it. mirto, fr. myrte, germ. Myrte.