19 definiții pentru minister ministeriu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.

minister [At: VĂCĂRESCUL, IST. 259 / V: (îrg) ~iu sn, (înv) ~ie sf / Pl: (1,3-7) ~e, (2, 8) ~i / E: fr ministère, lat ministerium] 1 sn (Înv) Guvern. 2 sm (Reg) Ministru (1). 3 sn Funcție, titlu de ministru (1). 4 sn (Rar) Ministeriat. 5 sn Sector al administrației de stat condus de un ministru. 6 sn Instituție a ministerului (5). 7 sn (Pex) Clădire în care se află ministerul (6). 8 sm (Înv; îs) ~ public Procuror.

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității statului și care este condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.[1]

  1. Minister de resort: minister sub a cărui jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. Vezi și resort. — raduborza

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață?Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

MINISTÉR s.n. Organ central al administrației de stat care conduce o ramură de activitate; instituția respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituție. [< fr. ministère, cf. lat. ministerium – slujbă, serviciu].

MINISTÉR s. n. 1. sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituții. 2. funcție, titlu de ministru (1). 3. funcție sacerdotală. (< fr. ministère)

MINISTÉR ~e n. 1) Organ central al administrației de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Instituție care reprezintă acest organ administrativ. 3) Clădirea unde se află această instituție. /<fr. ministere

minister n. 1. funcțiune ce se exercită: minister ecleziastic; 2. funcțiune de ministru și timpul cât o exercită; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justiție; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea miniștrilor unui guvern: schimbare de minister. În România sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, Răsboiu, Justiție, Finanțe, Instrucțiune, Culte și arte frumoase, Sănătate și ocrotiri sociale, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Comunicații, Lucrări publice, Muncă, Cooperații și Asigurări sociale.

*ministér n., pl. e (lat. ministerium, serviciŭ, oficiŭ, ocupațiune). Funcțiune, oficiŭ: minister ecleziastic. Funcțiunea de ministru și timpu cît durează ĭa. Departamentu unuĭ ministru: ministeru de interne. Localu ministruluĭ și al funcționarilor cu care lucrează el: mă duc la minister. Corpu miniștrilor (saŭ cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratură stabilită în fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor în numele societățiĭ, ceĭa ce face procuroru.

ministeriu sn vz minister

MINISTÉRIU s. n. v. minister.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ministér s. n., pl. ministére (dar: Ministerul Educației etc.)

ministér s. n., pl. ministére


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MINISTÉR s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.

MINISTÉR s. (POL.) 1. departament. (În unele state, ~ul se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ul justiției.)

MINISTER s. 1. departament. (În unele state, ~ se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ justiției.)

minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINIȘTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.

MINISTER PÚBLIC s. v. acuzator, procuror.

minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.

Intrare: minister
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • minister
  • ministerul
  • ministeru‑
plural
  • ministere
  • ministerele
genitiv-dativ singular
  • minister
  • ministerului
plural
  • ministere
  • ministerelor
vocativ singular
plural
ministeriu substantiv neutru
substantiv neutru (N53)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ministeriu
  • ministeriul
  • ministeriu‑
plural
  • ministerii
  • ministeriile
genitiv-dativ singular
  • ministeriu
  • ministeriului
plural
  • ministerii
  • ministeriilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

minister ministeriu

  • 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă.
    surse: DEX '09 DLRLC DN 2 exemple
    exemple
    • Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață? – Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187.
      surse: DLRLC
    • Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65.
      surse: DLRLC
    • 1.1. prin extensiune Clădirea în care își are sediul această instituție.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. învechit Funcție de ministru.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 un exemplu
    exemple
    • Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427.
      surse: DLRLC
  • 3. Funcție sacerdotală.
    surse: MDN '00
  • surse: DEX '09 DEX '98

etimologie: