17 definiții pentru minister


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

minister [At: VĂCĂRESCUL, IST. 259 / V: (îrg) ~iu sn, (înv) ~ie sf / Pl: (1,3-7) ~e, (2, 8) ~i / E: fr ministère, lat ministerium] 1 sn (Înv) Guvern. 2 sm (Reg) Ministru (1). 3 sn Funcție, titlu de ministru (1). 4 sn (Rar) Ministeriat. 5 sn Sector al administrației de stat condus de un ministru. 6 sn Instituție a ministerului (5). 7 sn (Pex) Clădire în care se află ministerul (6). 8 sm (Înv; îs) ~ public Procuror.

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității statului și care este condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.[1]

  1. Minister de resort: minister sub a cărui jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. Vezi și resort. — raduborza

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață?Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

MINISTÉR s.n. Organ central al administrației de stat care conduce o ramură de activitate; instituția respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituție. [< fr. ministère, cf. lat. ministerium – slujbă, serviciu].

MINISTÉR s. n. 1. sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituții. 2. funcție, titlu de ministru (1). 3. funcție sacerdotală. (< fr. ministère)

MINISTÉR ~e n. 1) Organ central al administrației de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Instituție care reprezintă acest organ administrativ. 3) Clădirea unde se află această instituție. /<fr. ministere

minister n. 1. funcțiune ce se exercită: minister ecleziastic; 2. funcțiune de ministru și timpul cât o exercită; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justiție; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea miniștrilor unui guvern: schimbare de minister. În România sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, Răsboiu, Justiție, Finanțe, Instrucțiune, Culte și arte frumoase, Sănătate și ocrotiri sociale, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Comunicații, Lucrări publice, Muncă, Cooperații și Asigurări sociale.

*ministér n., pl. e (lat. ministerium, serviciŭ, oficiŭ, ocupațiune). Funcțiune, oficiŭ: minister ecleziastic. Funcțiunea de ministru și timpu cît durează ĭa. Departamentu unuĭ ministru: ministeru de interne. Localu ministruluĭ și al funcționarilor cu care lucrează el: mă duc la minister. Corpu miniștrilor (saŭ cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratură stabilită în fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor în numele societățiĭ, ceĭa ce face procuroru.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ministér s. n., pl. ministére (dar: Ministerul Educației etc.)

ministér s. n., pl. ministére


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MINISTÉR s. (POL.) 1. departament. (În unele state, ~ul se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ul justiției.)

MINISTÉR s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.

MINISTER s. 1. departament. (În unele state, ~ se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ justiției.)

minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINIȘTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.

MINISTER PÚBLIC s. v. acuzator, procuror.

minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.

Intrare: minister
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • minister
  • ministerul
  • ministeru‑
plural
  • ministere
  • ministerele
genitiv-dativ singular
  • minister
  • ministerului
plural
  • ministere
  • ministerelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)