metonimie sf [At: VALIAN, V. / Pl: ~ii / E: fr métonymie] Figură de stil care constă în denumirea întregului prin parte, a cauzei prin efect, a abstractului prin concret etc.

METONIMIE, metonimii, s. f. Figură de stil care constă în înlocuirea unui termen prin altul cu care se află într-un raport oarecare (de întreg față de parte, abstract față de concret, cauză față de efect). Metonimia va fi una din figurile poetice deseori folosite de Bogza. VIANU, S. 122.

METONIMIE s.f. Figură de stil constînd în înlocuirea unui termen prin altul, legat de primul printr-un oarecare raport (de la cauză la efect, de la abstract la concret). [Gen. -iei. / cf. fr. métonymie, lat., gr. metonymia].

METONIMIE s. f. figură de stil, constând în inversarea cauzei prin efect, a abstractului prin concret, a noțiunilor morale prin cele fizice etc. și invers. (< fr. métonymie, lat., gr. metonymia)

METONIMIE ~i f. Figură de stil care constă în înlocuirea unui termen prin altul cu care se află în raport de continuitate. /<fr. métonymie

metonimie f. figură de retorica prin care se iea cauza pentru efect. (Marte = răsboiu), conținătorul pentru conținut (a băut două pahare = a băut vinul din cele două pahare).

*metonimíe f. (vgr. metonymia, d. metá, particulă care arată schimbarea, și ónyma, ónoma, nume. V. onomastic, anonim). Ret. Figura pin care se ĭa cauza îld. efect, conținătoru îld. conținut, ca: marte, îld. de războĭ, am băut un pahar, îld. apa (vinu, laptele) care încape într’un pahar. V. retorică.

metonimie (desp. me-to-/met-o-) s. f., art. metonimia, g.-d. art. metonimiei; pl. metonimii, art. metonimiile (desp. -mi-i-)

!metonimie (me-to-/met-o-) s. f., art. metonimia, g.-d. art. metonimiei; pl. metonimii, art. metonimiile

metonimie s. f. (sil. mf. met-), art. metonimia, g.-d. art. metonimiei; pl. metonimii, art. metonimiile

metonimie (gr. metonimia „înlocuirea unui nume cu altul”), figură bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se află într-o relație logică, cum ar fi raportul dintre cauză și efect sau invers (A).

METONIMIE ( < fr. métonymie < lat. gr. metonymia, înlocuirea unui nume cu altul) Figură de stil în care înlocuirea unui termen prin altul se face pe baza altor raporturi decît asemănarea, ceea ce o deosebește de metaforă, deși este înrudită cu aceasta. Ea apare ca un transfer de nume prin continuitate de sensuri. Termenii unei metonimii exprimă cauză prin efect, efectul prin cauză, conținutul prin obiectul care-l conține, abstractul prin concret, autorul, în locul operei, obiectul posedat, în locul posesorului, singularul, în locul pluralului. Cauza pentru efect: Ex. Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plîngînd Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gînd. (M. EMINESCU, Călin) Efectul prin cauză: Ex. Îi foșnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii... (Idem) Numele locului ca nume al produsului: Ex. Nerăbdător bunicul pîndise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară... (I. PILLAT, Aci sosi pe vremuri) A tăcut sub neaua vremii ale patimilor goarne, S-așteptăm să se prefacă mustul fără preț în vin, Și Cotnarul amintirii în pahare să se toarne... (Idem, Crama) Singularul în locul pluralului: Ex. Și-a fost de veste lumea plină Că steagul turcului se-nchină. (G. COȘBUC, Trei, doamne, și toți trei)

epitet metonimie, v. enalagă.

METONIMIE s. f. Figură de stil care constă în denumirea întregului prin parte, a cauzei prin efect, a abstractului prin concret etc. Cf. VALIAN, V., POLIZU, PROT.-POP., N. D., ODOBESCU, S. III, 29. Metonimia nu e în cele mai multe cazuri, ca metafora, o figură pe care o face vorbitorul spre a da mai multă culoare expresivă spuselor sale, ci rezultatul unei interpretări nouă. PUȘCARIU, L. R. I, 110. Sub rubrica metonimiei intră toate transferurile dintre cuvintele și noțiunile respective care stau într-un oarecare raport logic. VIANU, M. 102. - PI.: metonimii. – Din fr. métonymie.