merea sf [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~ele / E: tc mera] 1 (Dob) Loc, suprafață de teren cultivat sau care servește ca pășune. 2 (Reg; pbl) Semn de delimitare a unei merele (1).

mereá f., pl. ele (turc. ar. mer’a, pășune, ca belea d. bela; bg. mera. V. miriște). Dobr. Cîmpie, pajiște: mereaŭa moșiiĭ, mereaŭa satuluĭ.

merea (merele), s. f. – (Dobr.) Pajiște, imaș. Tc. mera (Scriban). – Der. meregiu, s. m. (Dobr., pădurar), din tc. meraci. Cf. miriște.

Merea v. Miron II 2.

merea, merele, s.f. (reg.) 1. câmpie, pajiște. 2. teren arabil delimitat.

MEREA s. f. 1. (Prin Dobr.) Loc, suprafață de teren care servește ca pășune (SCRIBAN, D., v. p a j i ș t e, i z l a z) sau este cultivată (H IV 358, 377, v. ț a r i n ă, t a r l a). 2. (Regional) Teren arabil delimitat al unui sat. Cf. COMAN, GL., ALRM SN I h 1, ALR II 2 494/682, com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. Aveau și vite bune cu care lucrau atîta pămînt cît voiau, căci „merele” între hotare s-au pus numai după 1877. DRAGOMIR, O. M. 46. - Pl.: merele. – Din tc. mera.