MARȚ¹ s. n. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marț = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărți sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăși sau a fi depășit categoric; c) a face sau a fi pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop.) marți s. n.] – Din tc. mars.

marț¹ [At: CORESI, EV. 144 / V: (înv) ~i, ~ius / E: ml martius (mensis)] (Îvp) 1 ss Luna martie. 2 sn Mărțișor (2).

marț² s [At: CONV. LIT. XXI, 28 / V: ~i s / E: tc mars cf it marcio, marzo] 1-2 (Îe) A face (sau a fl, a rămâne etc.) ~ (A câștiga sau) a pierde la unele jocuri, în special la jocul de table, în condițiile în care se punctează dublu. 3-4 (Îae) (A întrece sau) a fi întrecut cu mult. 5-6 (Îae) (A pune sau) a fl pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic.

MARȚ¹ s. n. invar. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marț = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărți sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăși sau a fi depășit categoric; c) a face sau a fi pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop.) marți s. n.] – Din tc. mars.

MARȚ s. m. invar. (Și în forma marți, numai în expr.) A face sau a fi (a rămîne) marț = a) (la jocul de table) a bate (sau a fi bătut), a repurta o victorie (sau a suferi o înfrîngere) dublă într-un singur joc; b) (fig., familiar) a învinge (sau a fi învins), a depăși (sau a fi depășit) într-o anumită împrejurare. Nu e decît un an... de cînd a auzit-o el făcînd marți pe m-me Krauss de la Opera din Paris. DELAVRANCEA, S. 143. Buciume, cimpoaie și alte multe... cîntau într-o unire, de rămîneau marți cei mai buni muzicanți. ISPIRESCU, L. 237. Pot face marț pe un profesor de universitate. CARAGIALE, O. III 169. Variantă: marți s. m.

MARȚ ~uri n. pop. 1) A treia lună a anului; martie; mărțișor. 2) Obiect mic de podoabă, legat de un fir împletit de culoare roșie și albă, care se poartă în cursul lunii martie, ca simbol al primăverii; mărțișor. /<lat. martius

Marț m. numele popular al lunei lui Martie. [Lat. MARTIUS (MENSIS)].

marț a. termen de joc, în locuțiunea a face marț: 1. a bate cu desăvârșire (în jocul de table); 2. fig. a covârși, a da de rușine pe cineva, [it. MARCIO, dial MARZO].

1) marț n., pl. urĭ (d. lat. martius, adj. d. Mars, Martis, Marte; mrom. marțu. V. martie). Munt. est. Mărțișor, breloc (monetă, medalie) pe care-l poartă fetele de la 1 Martie pînă la 1 April atîrnat la gît cu o sfoară roșie cu alb în credință că nu se vor pîrli de soare în acel an.

2) marț n. (turc. mars, cîștig duplu la table, d. it. marcio [lat. márcidus. V. mîrced], putred, potopit; perderia marcia, a fi marț la joc). Fam. A face marț pe cineva, a-l pune’n cofă, a-l învinge de tot. V. mat 1.

marți³ s vz marț²

marți² s vz marț¹

marțiu s vz marț¹

MARȚI² s. m. v. marț.

marț¹ (la jocul de table) s. n. (în expr.)

marț³ (mărțișor) (înv., pop.) s. n., pl. marțuri

!marț² (martie) (înv., pop.) s. m., g.-d. art. lui marț (luna ~)

marț² (martie) (pop.) s. n., g.-d. lui marț

marț¹ (la jocul de table) s. n.

marț³ (mărțișor) (pop.) s. n., pl. marțuri

marț (martie, mărțișor) s. n., (mărțișoare) pl. marțuri

marț (la jocul de table) s. n.

marț s. m. – 1. Martie. – 2. Mărțișor. – Mr. Marțu. Lat. Martius (Pușcariu 1034; Candrea-Dens., 1056). Cuvînt rar cu ambele sensuri (al doilea în Munt.), a fost înlocuit de martie (megl. marta), s. f. (numele lunii), din ngr. μάρτιος, parțial prin intemediul sl. martii, v. sb. mart (Vasmer, Gr., 95). – Der. mărțișor, s. m. (martie); mărțișor, s. n. (podoabă, medalion de 1 martie), pe care Pușcariu, Dimin., 127, îl deriva în mod echivoc din martie, este dim. a lui marț (Pascu, Beiträge, 53).

marț s. m. – La anumite jocuri, a lăsa pe cineva „falit”. – Var. (înv.) marți. It. marcio, marzo, prin intermediul tc. mars (T. Papahagi, GS, VII, 296; cf. Tiktin).

MARȚ (< tc.) subst. A face (sau a fi, a rămâne) ~ = a câștiga (sau a pierde) la unele jocuri, în special la table, în condițiile în care se punctează dublu; fig. a învinge (sau a fi învins), a fi pus în situația de a nu mai putea replica.

MARȚ, „Marțu”, numele lunei Martie la aromîni < lat. Martins, cf. Mărțișor sau Marți. 1. Marțu, Dănică (17 B IV 467); – N., act. 2. + -ea: Marțea, Bucur (Met 284). 3. + -in: Marțin; + -ian: Marțian, Pop Iuliu (AO XVI). 4. + -iu: Marțiu, I., din Baia (16 A III 365) – acesta prob. și sub influența magh. Marcius „luna martie”. 5. Mărțești s. 6. Mîrțea, olt. (17 BII 240); Mîrțani s. 7. Mărțcan jup. (16 B VI 160). 8. A Merțencei, mold. (Șez). 9. Prob. Morțun, mold., din Baia (Arh) < Marț + -un ca în tătun, sau < magh. marcona „feroce, sălbatic”; – Pavel, 1758 (M Put 188). 10. Din forma calendaristică a numelui lunii: Martie, jude, 1462 (C 10 Ștef 12).

a face (pe cineva) marț expr. 1. a învinge (pe cineva) la jocul de table, fără ca adversarul să aibă vreo piesă scoasă la terminarea jocului. 2. a surclasa / a învinge (pe cineva) fără drept de apel; a dovedi o superioritate covârșitoare asupra unui rival.

MARȚ s. v. martie, mărțișor.

marț s.m. invar. 1 (înv. și pop.) v. Martie. 2 (pop.) v. Mărțișor.

marț s. v. MARTIE. MĂRȚIȘOR.

marți s.f. (relig. creștină; pop.) 1 (art.) marțea de trăsnet = marțea vaselor, marțea viermilor. Marțea de trăsnet este prima zi de marți a postului Paștelui; marțea vaselor = marțea de trăsnet, marțea viermilor; marțea viermilor = marțea de trăsnet, marțea vaselor. 2 (în forma marță; nm. pr.) Marță Mare v. Duminica Mare (v. duminica). Rusalii (v. rusalie).

marț, s.m. (înv.) Luna martie: „…și iară, în luna lui Marț, în 12 zile, sau clătit (pământul)” (Bârlea, 1909: 24; doc. din 1812). – Moștenit din lat. martius (MDA).

MARȚ¹ subst. 1. Subst. sg. (învechit și popular) Luna martie. Praznicul paștilor, în luna lu marți. CORESI, EV. 144. Luna lu marț. LEX. MARS. 227, cf. ANON. CAR. Începutu lui marț (a. 1813). IORGA, S. D. XIII, 86, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Guștere omorît în marț. JIPESCU, O. 74, cf. MARIAN, S. R. I, 96. Dar să-l terminați Din luna lui marți. MAT. FOLK. 18. După crăsun vine luna lu cârindar, dup-aia să pune faur, dup-aia marț. DENSUSIANU, Ț. H. 172. Marț. . . se aude în. . . Prahova, GR. S. II, 313, cf. CIAUȘANU, V. 178, ALR II 2409/27, 95, 833. 2. S. n. (Popular) Mărțișor (I 2). Cf. COSTINESCU. Legătura marțului este făcută dintr-un fir de bumbac roșu și unul de mătasă albă. MARIAN, S. R. II, 137. Hai să punem mărfuri la mînă să him sănătoși! ALR II/I MN 112, 2833/769, cf. ib. 2833/723, 762, 928. – Pl.: (2) marțuri și (regional) mărfuri. - Și: marți, márțiu (PONTBRIANT, D., COSTINESCU, MARIAN, S. R. I, 96) Subst. - Lat. martius [mensis].

MARȚ² subst. (Mai ales în expr.) A face (sau a fi, a rămîne etc.) marț = a) a cîștiga (sau a pierde) la unele jocuri, în special la jocul de table, în condiții care se punctează dublu. Să te ferească Dumnezeu. . . să dau un epiec, că ești marț. CONV. LIT. XXI, 28, cf. DDRF, ȘĂINEANU, U., ALEXI, W.; b) a întrece, a depăși (sau a fi întrecut, depășit) cu mult; a face (sau a fi pus în situația) să nu mai poată obiecta sau spune nimic. Cu argumentul din urmă mă făcuse marți. NEGRUZZI, S. I, 260. Fluiere. . . , buciume, cimpoaie și alte multe. . . cîntau într-o unire de rămîneau marți cei mai buni muzicanți. ISPIRESCU, L. 237. Făcînd marți pe m-me Krauss de la opera din Paris. DELAVRANCEA, S. 143. Eu am demnitate și onoare; eu sînt ceva distins, îi fac marț pe toți. BASSARABESCU, V. 204, cf. ZANNE, P. IV, 445. – Și: marți subst. Din tc. mars. Cf. it. m a r c i o (dial. m a r z o), TDRG, CADE, GR. S. VII, 295.

MARȚI² subst. v. marț¹.

MARȚI³ subst. v. marț².

MÁRȚIU subst. v. marț¹.