mandolină¹ sf [At: ALECSANDRI, P. III, 71 / V: (rar) ~dal~² / Pl: ~ne / E: fr mandoline cf it mandolina, ger Mandoline] Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană de celuloid sau prin ciupire Vz lăută.

MANDOLÍNĂ, mandoline, s. f. Instrument muzical cu cutia de rezonanță boltită, avînd coarde metalice duble, ale căror vibrații sînt produse prin atingere cu o pană de celuloid. Prin bolta ferestrei, arcată pompos, S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV 33. Mergeam... Să văz în ceață luna, și trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula. BOLINTINEANU, O. 6.

MANDOLÍNĂ s.f. Instrument muzical cu coarde duble de metal, care sunt puse în vibrație cu degetele sau cu o pană. [Cf. fr. mandoline, it. mandolina].

MANDOLÍNĂ s. f. instrument muzical din familia lăutei, cu cutia de rezonanță foarte boltită și corzi duble de metal, puse în vibrație cu un plectru. (< fr. mandoline, it. mandolina)

MANDOLÍNĂ ~e f. Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță boltită și coarde metalice duble, care produc sunete prin atingerea lor cu o pană sau cu degetele. /<fr. mandoline, it. mandolina

mandolină f. instrument de muzică cu coarde ce se bat cu o pană.

*mandolínă f., pl. e (fr. mandoline, d. it. mandolino, dim. d. mandóla, mandoră). Un fel de cobză maĭ mică și maĭ frumoasă, cu patru coarde metalice duple, dispuse și acordate ca și la vioară și care zbîrnîĭe atingîndu-le cu o pană.

mandalină¹ sf vz mandolină

mandolină s. f., g.-d. art. mandolinei; pl. mandoline

mandolină s. f., g.-d. art. mandolinei; pl. mandoline

mandolínă s. f., g.-d. art. mandolínei; pl. mandolíne

mandolină

mandolínă (mandolíne), s. f. – Instrument muzical. – mr. mandolina. Fr. mandoline, it. mandolina. – Der. mandolinist, s. m. (cîntăreț la mandolină; dandi; crai, donjuan).

mandolină (< it. mandolino, diminutiv de la mandola*), instrument cu coarde din familia lautei*, cu cutie de rezonanță* arcuită în formă de pară, mai adâncită decât a lautei, dar de dimensiuni mult mai mici. Este acomp. în general de chitară (II). M. este și azi foarte utilizată în Italia, la Napoli. M. napolitane au opt corzi, divizate în patru grupe (a câte două corzi la unison*) acordate (1) la cvintă*, ca vl.: sol², re³, la³, mi⁴. M. milaneză are cinci sau șase perechi de corzi acordate după cum urmează: sol², do³, la³, re⁴, mi⁴ sau sol², si², mi², la³, re⁴, mi⁴ (sol⁴). La M. se cântă fie cu un solz de pește, fie cu o lamă metalică sau un plectru*.

MANDOLÍNĂ¹ s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. V. l ă u t ă. Tonin acoardă mandolina Și, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude-ncet. ALECSANDRI, P. III, 71, cf. id. O. P. 298. Mergeam . . . să văz în ceață luna, și trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula. BOLINTINEANU, O. 6. Din bolta ferestei ar cată pompos S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV, 100, cf. TiM. POPOVICI, D. M. Din mandolină Zboară dulcea serenadă. PETICĂ, O, 102. Privi spre trubadurul fără mandolină. TEODOREANU, M. II, 72. O mandolină a prins să cînte. ANGHEL-IOSIF, C. L. 222. Dintr-un grup de slovaci o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline. BART, S. M. 34. Un băiat a cîntat la mandolină două cîntece. PAS, Z. I, 317. De pe bărci mandolinele întovărășeau romanțele cîntăreților improvizați. V. ROM. februarie 1956, 64, cf. ib. februarie1955, 233. - Pl.: mandoline. – Și: (rar) mandalină s. f. ALEXI, W. – Din fr. mandoline. – Cf. it. m a n d o l i n a, germ. Mandoline.

MANDALÍNĂ¹ s. f. v. mandolină¹.