MÁNDEA s. m. (Arg.) Persoana care vorbește, care se adresează cuiva. – Din țig. mande.^[1]

mandea ssg [At: GR. S. VII, 118 / E: rrm mande „eu”] (Pfm) 1 Nume pe care și-l dă persoana care vorbește Si: (pfm) mandiru Vz subsemnat. 2 Prieten. corectat(ă)

MÁNDEA s. m. invar. (Arg.) Persoana care vorbește, care se adresează cuiva. – Din țig. mande.

mándea m. V. tandea.

tandea-mandea av vz tanda-manda

tándea-mándea m., gen. al luĭ (cp. cu Tindală și sîrb. tandara-mandara, claĭe peste grămadă). Personagiĭ imaginare în vorba familiară, precum: cum e Tandea, așa și Mandea (cum e unu [de prost, de vinovat], așa e și cel-lalt), Tandea la Mandea și Mandea la Tandea (se zice cînd doĭ îșĭ fac vizită prea des). Asta e Tandea-Mandea, e acelașĭ lucru, e tot aceĭa, tot una.

!mandea (arg.) s. m., g.-d. art. lui mandea

mandea (arg.) s. m., g.-d. lui mandea

mándea s. m. invar., g.-d. lui mándea

MÁNDEA s. art. v. subsemnatul.

mandea s. art. v. SUBSEMNATUL.

mándea pron. – Eu, eu însumi. Țig. mande (Graur 166; Juilland 167), care este dativul lui me „eu”; cf. țig. sp. man mende „eu” (Besses 104; Claveria, NRFH, III, 267; Claveria 165). Cuvînt de argou.

Mand/ache, -aru, -ău, -ea, -i, -icevschi, -ilă, -in, -on, -u v. Diamant II 1, 2, 3-5, 6, 7, 8, 9.

mandea s. m. sg., pron. pers., persoana I sg. (țig.) persoană de față, eu

MANDEA subst. (Argotic) 1. Nume pe care și-l dă persoana care vorbește; (argotic) mandiru. V. s u b s e m n a t. Cînd îți cîntă mandea, șterge-o. GR. S. VII, 118. Dă-te-ncoa la mandea. ib. Tot ce-au consumat dumnealor să treacă la mine. Aici mandea plătește! BUL, FIL. II, 277. Numai mandea e în stare. COMAN, GL. -2. Tovarăș, prieten, amic. Cf. BL II, 166, GR. S. VII, 118. – Din țig. mande (locativ al pron. pers. me „eu”).