MANDEA subst. (Argotic) 1. Nume pe care și-l dă persoana care vorbește; (argotic) mandiru. V. s u b s e m n a t. Cînd îți cîntă mandea, șterge-o. GR. S. VII, 118. Dă-te-ncoa la mandea. ib. Tot ce-au consumat dumnealor să treacă la mine. Aici mandea plătește! BUL, FIL. II, 277. Numai mandea e în stare. COMAN, GL. -2. Tovarăș, prieten, amic. Cf. BL II, 166, GR. S. VII, 118. – Din țig. mande (locativ al pron. pers. me „eu”).