magnit sm vz magnet

magnet sm [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 235 / 31/ V: (înv) ~gnit / Pl: ~eți, (înv, sn) ~uri / E: mgr μαγνήτης, ger Magnet, rs магнит] 1 (Înv; îs piatră ~) Minereu de fier care atrage materialele feromagnetice Vz magnetit. 2 Corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier și de oțel. 3 (Înv; îs) ~ de trăsnet Paratrăsnet. corectat(ă)

măcnit, ~ă a vz mâhnit

măgnit, ~ă a vz mâhnit

mâgnit, ~ă a vz mâhnit

mâhnit, ~ă a [At: PSALT. HUR. 36^v/2 / V: (reg) măcn~, măgn~, mâcn~, mâgn~ / Pl: ~iți, ~e / E: mâhni] 1 Trist. 2 (Fig) Sumbru. 3 (Bis; înv) Pocăit. 4 (Reg, îf mâgnit) Mânios (1).

MAGNET, magneți, s. m. Corp care are proprietatea de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea, ca un magnet. EMINESCU, N. 30. ♦ Fig. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru. ALECSANDRI, O. P. 17. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I 38.

MÎHNIT, -Ă, năimiți, -te, adj. Întristat, îndurerat; trist. Prin zarva veselă numai el trecea mîhnit, ducîndu-și calul de căpăstru. DUNĂREANU, CH. 31. Ei erau așa de mîhniți, de nu mai le-a ticnit mîncarea. CREANGĂ, P. 12. Ești mîhnită, dar senină! Ce să plîngi?... Ce poți oare fi de vină Dacă fața ți-e urîtă? EMINESCU, O. I 464. ◊ Fig. Din alăuta țiganului izvora o melodie mîhnită. SADOVEANU, O. I 303. Aici am petrecut foarte mîhnite sărbători. KOGĂLNICEANU, S. 100.

MAGNET s.m. Corp care are însușirea de a atrage fierul. [Pl. -eți, (rar, s.n.) -turi. / < germ. Magnet, cf. lat., gr. magnes < Magnesia – oraș din Asia Mică, unde au fost descoperite în antichitate minereuri magnetice].

MAGNET s. m. corp care are însușirea de a atrage fierul. (< germ. Magnet)

MAGNET ~ți m. Corp metalic, care are proprietatea de a atrage fierul și de a acționa asupra altor corpuri cu proprietăți asemănătoare. /<ngr. maghnitis, germ. Magnet

electro-magnet m. bară de fier moale magnetizată prin trecerea unui curent electric.

magnet m. 1. substanță minerală ce are proprietatea de a atrage fierul: magnetul natural e un oxid de fier; cel artificial, o bucată de oțel frecat cu alt metal; 2. fig. ceea ce atrage și farmecă.

*magnét m. și n., pl. e (lat. magnes, magnétis, d. vgr. mágnes și magnétes [subînț. lithos, peatră], din Magnezia, un oraș din Lidia, în Asia Mică, unde se găseaŭ magnețĭ. V. manganez). Un mineral, care are proprietatea de a atrage feru. Fig. Ceĭa ce atrage în mod puternic și misterios: frumuseța e un magnet. – Magnetu natural e un oxid de fer, cel artificial e o bucată de oțel frecată cu alt metal. Greciĭ găseaŭ magnețiĭ naturalĭ pe la Magnezia (Lidia, în Asia Mică), ĭar ceĭ artificialĭ par a nu fi fost știuțĭ în Europa în ainte de seculu XII. Magnețiĭ servesc la facerea busolelor și mașinilor electro-magnetice, la recunoașterea feruluĭ în minerale, ĭar în medicină la extragerea așchiilor de fer, la nevralgiĭ ș. a. – Vechĭ magnit (ngr. magnitis).

magnet s. m., pl. magneți

magnet s. m., pl. magneți

magnet s. m., pl. magneți

magnet, pl. magneți

MÂHNIT adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât.

MÎHNIT adj. 1. abătut, amărît, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, necăjit, supărat, trist, (pop.) obidit, (înv. și reg.) scîrbit, supărăcios, (înv.) dosădit, ponosit, pricăjit, (fig.) cătrănit, pleoștit, plouat. (E tare ~ de vestea primită.) 2. întristat, posomorît, trist, (fig.) înnegurat, înnorat, întunecat, mohorît. (O față ~.)

magnet (magneți), s. m. – Metal care atrage alte metale. – Var. (înv.) magnit. Mr. magnit. Lat. magnes, -etis (sec. XIX), și, mai înainte (sec. XVII) din gr. μαγνήτης. Der. din rus. magnit (Sanzewitsch 205) nu pare posibilă. – Der. (din fr.) magnetic, adj.; magnetism, s. n.; magnetită, s. f.; magnetiza, vb.; magnetizor, s. m.; magneto, s. n.

MAGNÉT (< ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spațiul înconjurător un câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenți și naturali sau artificiali.

magnet, magneți s. m. (intl.) mână.

MAGNÍT s. m. v. magnet.

MAGNÉT s. m. (Uneori, învechit, în sintagma piatră magnet) Minereu de fier care are proprietatea de a atrage materialele feromagnetice (v. m a g n e t i t); corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier și de oțel. Întoarce-se pururea magnitul câtră polus (a. 1703). BV I, 448, cf. II, 209. Nu știa. . . nici măsura cea adevărată a globului, nici apropierile magnetului. AMFILOHIE, G. VII/19. Pusula este un ac de magnet așăzat întru o cutioară mică. DRĂGHICI, R. 208/14, cf. BĂRAC, A. 22/11. ◊ (În legătură cu verbe, îndeosebi cu „a trage” și "a atrage¹¹) Pre toți trăgea ca magnitul fierul. DOSOFTEi, V. S. decembrie 235 ^r/31. Ca niște oameni blíndzi și fără de răutate au mers după dînsul, ca hierul dupe piatra magnetului. ANTIM, P. 3. Că toate acestea curgea... ca fierul la magnit. VĂCĂRESCUL, IST. 270. Au aflat chipul de a fabrica magneturi meșteșugite ce trag cu o putere preste fire și sînt mult mai puternice decît cele ce se găsesc astăzi. CR (1829), 220²/21, cf. AR (1829), 137²/21. [Trage] ca și magnitul pe fier. PISCUPESCU, O. 159/4. Întocmai și mai mult încă decît fierul la magnit Trag pe inimi cu plăcere și le supui la iubit. CONACHI, P. 67. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMiNESCU, N. 36, cf. 70. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. ISPIRESCU, l. 391. Ochii... fură atrași ca de un magnet în direcția acestuia. CĂLINESCU, E. O. I, 91. Atunci se produse un foșnet și, ca atrase de un magnet, toate privirile se întoarseră spre ușă. T. POPOVICI, S. 316. ◊ F i g. Stăpîna acei capele era. . . magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I, 38. Ajungînd în floarea juneței, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile. FILIMON, O. I, 117. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd știam că era să cînte Cecilia. ALECSANDRI, O. P. 17, cf. MAIORESCU, D. I, 29. ♦ (Învechit) Magnet de trăsnet = paratrăsnet. Și cînd să va isprăvi [palatul], Spun că-l vor împodobi.. . Cu statui pă case, sus, Cu magnet de trăsnet pus. MUMULEANU, C. 143/16. - Pl.: magneți și (învechit, n.) magneturi. – Și: (învechit) magnit s. m. – Din m. gr. μαγνήτης [λίτος]. – Cf. germ. M a g n e t, rus. м а г н и т.

MĂGNÍT, -Ă adj. v. mîhnit.

MÎGNÍT, -Ă adj. v. mîhnit.

MÎHNÍT, -Ă a d j. 1. Supărat, amărît, întristat, trist; abătut, deprimat. Dereptu carea mîhnitu îmblu. PSALT. HUR. 36^v/2. Șezu măhnit, neștiind ce va face. DOSOFTEI, ap. GCR I, 255/3. Să duse mîhnit că avea avuție multă. N. TEST. (1 648), 54^v/14, cf. ST. LEX. 164^v1/1. Sînt foarte mîhnit pentru atîte nenorociri ce ți s-au întîmplat. DRĂGHICI, R. 92/24. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/23. Boierii ieșiră măhniți. NEGRUZZI, S. I, 140, cf. 39. Ești săracă, dar bogată, ești mâhnită, dar senină! EMINESCU, O. IV, 37. Ipate era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Neavînd încotro, iesă măhnit. id. ib. 219. Omul acesta a trăit, mai des mîhnit, mai rar vesel. CARAGIALE, O. III, 7. Auzul șoptea inimei mîhnite neașteptate cuvinte de speranță. ODOBESCU, S. III, 96. Amîndoi ieșiră mîhniți. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. Prin zarva veselă numai el trecea mîhnit. DUNĂREANU, CH. 31. Și florile-și vor plînge măhnită surioară. COȘBUC, S. 80. Lumea e mâhnită ca după întîmplări de acestea. CĂLINESCU, E. O. II, 300, cf. STĂNOIU, C. I. 196. Mîhnit pleacă tata prin sat. STANCU, D. 315. Călătorule măhnit, Și prin lume rătăcit! ALECSANDRI, P. P. 46. S-o pornit trii crai mîhniț. GRAIUL, I, 495, cf. ALR II 3 704/235, 365, 551. ◊ F i g. Lumina mîhnită din sfeșnic se răsfrîngea în ochii lui. SADOVEANU, O. I, 136. ♦ Sumbru, dezolant, mohorît. Aici am petrecut foarte mîhnite sărbători. KOGĂLNICEANU, S. 100. Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mîhnite. ALECSANDRI, P. I, 21. Zaharia Duhu alungă gîndurile mÎhnite. C. PETRESCU, R. DR. 43. 2. (Regional, în forma mîgnit) Mînios (I 1). Cf. ALR II 3 704/102, 704,762, 833, 872, 886, 3 682/762. – Pl.: mîhniți, -te. – Și: (regional): mîgnit, -ă, măgnít, -ă (ALR II 3 704/157, 334), mîcnít, -ă (ib. 3 704/928), măcnít, -ă (ib. 3 704/605) adj. – V. mîhni.