12 definiții pentru măreție


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MĂREȚÍE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; ansamblu de calități care trezesc admirație și respect; grandoare, splendoare, fast1. 2. (Înv. și reg.) Mândrie, semeție, trufie. – Măreț + suf. -ie.

MĂREȚÍE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; ansamblu de calități care trezesc admirație și respect; grandoare, splendoare, fast1. 2. (Înv. și reg.) Mândrie, semeție, trufie. – Măreț + suf. -ie.

măreție sf [At: EMINESCU, O. IV, 113 / Pl: ~ii / E: măreț + -ie] 1 Ansamblu de calități care trezesc admirație, care impresionează Si: grandoare, splendoare. 2 Atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii Si: semeție, trufie.

MĂREȚÍE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare. Sta cu ochii spre stele și se gîndea la măreția veșniciei. SADOVEANU, O. VI 431. Măreția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV 113. 2. (Arhaizant și regional) Mîndrie, fală, semeție, orgoliu, trufie, îngîmfare. Trase de la brîu o năframă de borangic și se șterse cu măreție la nas. SADOVEANU, P. M. 32.

MĂREȚÍE f. 1) Caracter măreț; grandoare; splendoare. 2) depr. Atitudine de superioritate nejustificată față de alții; fală; îngâmfare; înfumurare. /măreț + suf. ~ie

măreție f. caracterul și starea celor mărețe: tot a apei, a pustiei și a nopții măreție EM.

mărețíe f. (d. măreț). Calitatea de a fi măreț: măreția măriĭ înfuriate, măreția domniiĭ unuĭ rege. Rar. Mîndrie, trufie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mărețíe s. f., art. mărețía, g.-d. mărețíi, art. mărețíei

mărețíe s. f., art. mărețía, g.-d. art. mărețíei; pl. mărețíi


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MĂREȚÍE s. 1. v. grandoare. 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. v. fast. 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. v. glorie.

MĂREȚÍE s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

măreție s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.

MĂREȚIE s. 1. grandoare, monumentalitate, splendoare. (~ unui palat.) 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. fast, lux, pompă, somptuozitate, splendoare, strălucire, (înv.) ighemonicon, pohfală, saltanat. (~ de la Curte.) 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. glorie, grandoare, mărire, slavă, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.)

Intrare: măreție
substantiv feminin (F134)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • măreție
  • măreția
plural
genitiv-dativ singular
  • măreții
  • măreției
plural
vocativ singular
plural

măreție

etimologie:

  • Măreț + sufix -ie.
    surse: DEX '98 DEX '09