MÂRZÁC, mârzaci, s. m. (În Evul Mediu) Nobil tătar care de obicei conducea o ceată ostășească. – Din tăt. mïrza.

mârzac², ~ă a [At: VICIU, GL. / Pl: ~aci, ~ace / E: srb mrzak cf mârzi] (Trs) Slăbit după o boală.

mârzac¹ sm [At: URECHE, ap. LET. I, 117/34 / V: (îvr) mărzac, mârza, ~zag, mârzal, merzac / Pl: ~aci / E: tt mïrza] 1 Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. 2 (Pex; rar) Vagmistru. 3 (Reg; gmț) Colindător care poartă sacul cu colaci.

MÂRZÁC, mârzaci, s. m. Nobil tătar care de obicei conducea o ceată ostășească. – Din tăt. mïrza.

MÂRZÁC ~ci m. ist. Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. /<tăt. mïrza

mârzac m. căpetenie tătărească: un mârzac a sosit dela Bugeac4 POP. [Tatar MIRZAK = MIRZA, titlul familiilor nobile tătărești din Crimeia].

mărzac sm vz mârzac

mârza sm vz mârzac¹

mârzag sm vz mârzac¹

mârzal sm vz mârzac¹

merzac sm vz mârzac¹

MÎRZÁC, mîrzaci, s. m. (învechit) Nobil tătar; căpetenie de ceată ostășească. Înțelepciunea mîrzacilor era să călăuzească taberele de cară la vaduri. SADOVEANU, J. 191. A și pornit după dînșii un mîrzac c-o mulțime de tatari. NEGRUZZI, S. I 170. Iar mîrzacul auzea Ș-așa din gură-mi zicea. PĂSCULESCU, L. P. 209.

MERZAC s.m. v. mîrzac.

MÎRZAC s.m. (Mold., ȚR) Nobil tătar. A: Au trimes un mîrzac la Vasile-Vodă. M. COSTIN. Era lîngă Ștefan-Vodă Un merzac. M. COSTIN. Și iarăși, au orînduit o samă de tătari cu mîrzacul Coza să margă asupra tăberii. CANTEMIR, HR. Au îndemnatu mîrzaci tătărăști si l-au lovitu noaptea. CVL, 168; cf. URECHE; NECULCE; GRB, 167^r. B: Dînd sultanul și cîțiva mîrzaci de treabă. R. GRECEANU. Variante: merzac (M. COSTIN), mîrzag (M. COSTIN). Etimologie: tăt. (nogai) mïrza. Cf. ș e r i n.

MÎRZAG s.m. v. mîrzac.

2) mîrzác, -ă adj. (sîrb. mrzak, uricĭos). Ban. Lînced.

1) mîrzác m. (turc. mirza, tăt. mirzak, d. pers. emir-zade, fiŭ de emir). Vechĭ. Nobil (șef) tătăresc.

mârzac s. m., pl. mârzaci

mârzac s. m., pl. mârzaci

mârzác s. m., pl. mârzáci

MÂRZÁC s. (înv.) șerin. (Un ~ tătar.)

MÎRZAC s. (înv.) șerin. (Un ~ tătar.)

mîrzác (mârzáci), s. m. – Nobil sau șef al tătarilor. Tc. mirza (Șeineanu, II, 260). – Der. mîrzăciță, s. f. (nevastă de șef tătar); mîrzăcie, s. f. (noblețe tătară). Sec. XVII, înv.

MÎRZAC subst. nobil tătar. 1. Mîrza b., mold. (C Ștef; Sd XVI); – ard. (Paș) și s. 2. Mîrzea pren. (Șoimari); – (C Ștef). 3. -an: Mărzanul, Șt. (17 B III 382); Mîrzănești s. 4. Mărzac „cu frate-său Dințul” mold., 1668.; -u (Sd XVI); -ul, Ioan, mold, (A Gen I 106); Mirzaci s.

MĂRZÁC s. m. v. mîrzac.

MERZÁC s. m. v. mîrzac¹.