mânzerar sm vz mânzărar

mânzărar [At: LM / V: (reg) ~zer~, ~zor~, mârz~ / Pl: (1) ~i, (2) ~e / E: mânzare + -ar] 1 sm (Pop) Cioban care păzește mânzările (1) Si: mocan, păstor, (reg) mânzar² (1), mânzăraș, mânzător¹ (1) Vz mielar, scutar, strungar. 2 sn (Mar; Trs) Loc în care stau mânzările (1) în strungă Si: mânzar¹ (2).

mânzorar sm vz mânzărar

mârzărar sm vz mânzărar

MÎNZĂRAR, mînzărari, s. m. Cioban care păzește mînzările. La țarcul larg, mînzărarii aduceau mînzările... pentru mulsoare. SADOVEANU, O. E. 33. Pleacă Costea la Galați Să ia sare La mioare... Și glugi mari La mînzărari. ALECSANDRI, la TDRG.

mînzărár m. Cel care mulge mînzările. S. n., pl. e. O despărțitură maĭ mare la stînă unde staŭ mînzările.

mânzărar¹ (cioban) (pop.) s. m., pl. mânzărari

mânzărar¹ (cioban) (pop.) s. m., pl. mânzărari

mânzărar (cioban) s. m., pl. mânzărari

MÂNZĂRAR s. (reg.) mânzar, mânzător. (Ciobanul care are grijă de mânzări se numește ~.)

MÎNZĂRAR s. (reg.) mînzar, mînzător. (Ciobanul care are grijă de mînzări se numește ~.)

MÎNZĂRĂR s. m, s. n. I. S. m. (Popular) Cioban care păzește mînzările (I 1); păstor, mocan, (regional) mînzar² (I), mînzător¹ (I), mînzăraș. V. m i e l a r, s c u t a r, s t r u n g a r. Cf. LM. Cășăria, baciu, hierbătoarea . . . mînzărari, cîrlănari. . . toți și toate ar hi-nsuflețite dă ighirea tea. JIPESCU, O. 49. cf. DDRF, GCR II, 258. Mă duc eu peste zi la stînă și mă rog d-un mînzărar. LUNGIANU, . 108, cf. DR. II, 328. La strungă, care uneori e acoperită și care e lîngă țarcul oilor, strungarii – copii mici – mînă mînzările, să fie mulse de mînzărari. RĂDULESCU-CODIN, M. N. 100. Ciobanii iau numirile de „cîrlănari”:, „mînzârari”, „berbecari” și „sterpari”, după felul turmelor pe care le. pasc. STOIAN, PĂST. 64, cf. GR. S. VI, 240. La țarcul larg, mînzărarii aduceau mînzările. . . pentru mulsoare. SADOVEANU, O. 33. Acolo așteptau mînzârari cu turban, ca să mulgă mînzările. id. O. XIII, 868, cf. 832. Cu cîtă îndemînare. . . mulgeau [oile] mînzărarii la amiaz și seara. MOROIANU, S. 66. Pleacă Costea la Galați Să ia sare La mioare. . . Și glugi mari La mînzărari. POP., ap. TDRG, cf. H I 138, II 261, IV 155, V 280, VII 484, VIII 151, 327, VIII₂ 182, 284, IX 143, X 368, XIV 446, XV 149, 408, XVII 392, 444, VÎRCOL, V. 96. Sărută-mă badeo-n dinți. . . Că buzele-s cîntărite . . . Pe seamă de mînzărar, De la mînzăraru nost De la șipoțel în jos. ȘEZ. XIX, 54, cf. ALR I 1 808/174, 582, 690, 798, com. din VALEA JIULUI, A III 1, 18, VI 9. II. S. n. (Maram. și vestul Transilv.) Locul sau despărțitura în care stau mînzările (I 1) în strungă; mînzar² (II). Cf. TDRG, CANDREA, Ț. O. 51. CHEST. V 34/72, ALR I 1 796/345. – Pl.: (I) mînzărari, (II) mînzărare. – Și: (regional) mînzerár (H II 261), mînzorar (CHEST. V 95/94), mîrzărár (A III 18) s. m. – Mînzare + suf. -ar.

MÎNZERÁR s. m. v. mînzărar.