lustruire sf [At: TDRG / Pl: ~ri / E: lustrui] 1 Șlefuire. 2 Gătire. 3 Laudă. 4 (Spc) Operație de prelucrare fină, cu ajutorul unor abrazivi, a suprafeței unor corpuri metalice sau nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios în vederea înfrumusețării, măririi rezistenței la coroziune și a îmbunătățirii ei.

LUSTRUIRE s. f. Acțiunea de a lustrui. Lustruirea ghetelor.

lustrui [At: POLIZU / V: (îvr) ~ului / Pzi: ~esc / E: lustru² + -ui] 1 vt A da lustru² (1) prin frecare unui obiect Si: a șlefui, (îvr) a lustra. 2-3 vtr (D. oameni) A (se) ferchezui. 4-5 vtr (Pex) A (se) pune într-o lumină favorabilă Si: a (se) lăuda.

lustrului v vz lustrui

LUSTRUI, lustruiesc, vb. IV. Tranz. A da lustru, a face să lucească suprafața unui lucru. A lustrui mobila. ▭ Darabanii își lustruiră curelele. SADOVEANU, O. VII 68. ♦ Refl. Fig. A se pune într-o lumină favorabilă; a se făli, a se lăuda. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. EMINESCU, O. I 134.

A LUSTRUI ~iesc tranz. (obiecte, suprafețe) A supune unor operații speciale (frecare, poleire, șlefuire etc.) pentru a da lustru. ~ o mobilă. /lustru + suf. ~ui

A SE LUSTRUI mă ~iesc intranz. 1) A se găti manifestând o deosebită grijă pentru aspectul exterior. 2) fig. A-și atribui calități, merite, etalându-le; a se prezenta într-o lumină foarte favorabilă; a se lăuda. /lustru + suf. ~ui

lustruì v. a da lustru, a polei.

lustruĭésc v. tr. (d. lustru). Daŭ lustru: a lustrui ghetele (dacă e cu vax, se poate zice a văxui), parchetu.

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

lustrui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lustruiesc, 3 sg. lustruiește, imperf. 1 lustruiam; conj. prez. 1 sg. să lustruiesc, 3 să lustruiască

lustrui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lustruiesc, imperf. 3 sg. lustruia; conj. prez. 3 să lustruiască

lustrui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lustruiesc, imperf. 3 sg. lustruia; conj. prez. 3 sg. și pl. lustruiască

lustrui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lustruiesc, conj. lustruiască)

LUSTRUIRE s. 1. fățuială, fățuire, fățuit, lustruit. (~ unei suprafețe netede.) 2. v. șlefuire. 3. lustruit, văcsuire. (~ pantofilor.)

LUSTRUIRE s. 1. fățuială, fățuire, fățuit, lustruit. (~ unei suprafețe netede.) 2. lustruit, șlefuire, șlefuit, (înv.) sclivisire. (~ unui obiect metalic.) 3. lustruit, văcsuire. (~ pantofilor.)

LUSTRUI vb. 1. a fățui. (A ~ un obiect.) 2. v. șlefui. 3. a face, a văcsui, (Bucov.) a puțui, (prin Transilv. și nordul Munt.) a puțului. (A ~ cuiva încălțămintea.)

LUSTRUI vb. 1. a fățui. (A ~ un obiect.) 2. a șlefui, (înv. și reg.) a sclivisi. (A ~ un metal.) 3. a face, a văcsui, (Bucov.) a puțui, (prin Transilv. și nordul Munt.) a puțului. (A ~ cuiva încălțămintea.)

LUSTRUÍRE (< lustrui). s. f. Acțiunea de a (se) lustrui. ♦ Operație de prelucrare foarte fină a pieselor cu ajutorul unor abrazivi fini, paste active etc. prin care suprafața acestora devine netedă și lucioasă, ceea ce asigură creșterea rezistenței la coroziune, micșorarea coeficientului de frecare etc. ♦ (ARTĂ Pop.) Unul dintre cele mai vechi procedee de finisare a ceramicii, aplicat încă din Antichitate de greci și romani. În România este unul dintre procedeel de ornamentare specifice pentru ceramica neagră, constând în desenarea sau frecarea cu un corp tare (de obicei piatră) a pereților vaselor uscate, dar nearse.

fabrica de tuns ouă / de împins vagoane și lustruit tampoane expr. (glum.) loc inexistent; nicăieri.