lustruire sf [At: TDRG / Pl: ~ri / E: lustrui] 1 Șlefuire. 2 Gătire. 3 Laudă. 4 (Spc) Operație de prelucrare fină, cu ajutorul unor abrazivi, a suprafeței unor corpuri metalice sau nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios în vederea înfrumusețării, măririi rezistenței la coroziune și a îmbunătățirii ei.

LUSTRUIRE s. f. Acțiunea de a lustrui. Lustruirea ghetelor.

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

lustruire s. f., g.-d. art. lustruirii; pl. lustruiri

LUSTRUIRE s. 1. fățuială, fățuire, fățuit, lustruit. (~ unei suprafețe netede.) 2. v. șlefuire. 3. lustruit, văcsuire. (~ pantofilor.)

LUSTRUIRE s. 1. fățuială, fățuire, fățuit, lustruit. (~ unei suprafețe netede.) 2. lustruit, șlefuire, șlefuit, (înv.) sclivisire. (~ unui obiect metalic.) 3. lustruit, văcsuire. (~ pantofilor.)

LUSTRUÍRE (< lustrui). s. f. Acțiunea de a (se) lustrui. ♦ Operație de prelucrare foarte fină a pieselor cu ajutorul unor abrazivi fini, paste active etc. prin care suprafața acestora devine netedă și lucioasă, ceea ce asigură creșterea rezistenței la coroziune, micșorarea coeficientului de frecare etc. ♦ (ARTĂ Pop.) Unul dintre cele mai vechi procedee de finisare a ceramicii, aplicat încă din Antichitate de greci și romani. În România este unul dintre procedeel de ornamentare specifice pentru ceramica neagră, constând în desenarea sau frecarea cu un corp tare (de obicei piatră) a pereților vaselor uscate, dar nearse.