limbut, ~ă [At: ANON. CAR. / Pl: ~uți, ~e / E: ml *linguutus] 1-2 smf, a (Om) care vorbește mult și fără rost Si: guraliv, vorbăreț, (reg) limbăreț, limbuțelnic (1), (liv) locvace. 3 a (Înv) Care este înzestrat cu elocvență Si: (reg) limbuțelnic (2). 4 a (Înv) Care dă dovadă de elocvență Si: (reg) limbuțelnic (3). 5 a (D. stări, manifestări ale oamenilor) Care se manifestă printr-un exces verbal Si: gălăgios, zgomotos. 6 a (Înv; d. gesturi, atitudini ale oamenilor) Care este elocvent prin el însuși, făcând inutile cuvintele. 7 a (Înv) Calomniator. 8-9 smf, a (Om) care nu poate vorbi bine Si: gângav. 10-11 smf, a (Reg) (Om) peltic. 12-13 smf, a (Om) bâlbăit.

LIMBUT, -Ă, limbuți, -te, adj. (Despre oameni) Care vorbește mult; guraliv, vorbăreț, flecar. De hatîrul lor, își pierduse vremea cu acest fanfaron limbut. C. PETRESCU, A. R. 27. Vorbi și ea... cu niște graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. Ai dat biletul Marioarei? întrebai pe feciorul cel limbut. BOLINTINEANU, O. 338. ◊ Fig. Vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, S. III 77. ◊ (Substantivat) Cînd îi avea vro taină mare, să n-o descoperi altora, mai ales limbuților. SBIERA, P. 192. ♦ (Învechit) Elocvent. M-am apucat de cetit pre Tucidid și pre Xenofon... acești vestiți și limbuți autori. NEGRUZZI, S. I 61.

LIMBUT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care spune vorbe goale; care limbuțește; flecar; vorbăreț. /<lat. linguutus

limbut a. care vorbește mult.

limbút, -ă adj. (d. limbă; neap. lenguto, pv. lengu, cat. lengud). Vorbăreț, guraliv, care vorbește mult. – La Od. Ps. 188 și limbáreț.

limbut adj. m., s. m., pl. limbuți; adj. f., s. f. limbută, pl. limbute

limbut adj. m., s. m., pl. limbuți; adj. f., s. f. limbută, pl. limbute

limbut adj. m., s. m., pl. limbuți; f. sg. limbută, pl. limbute

LIMBUT s., adj. v. flecar.

LIMBUT adj. v. elocvent.

limbut, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f., adj. flecar, guraliv, locvace, palavragioaică, palavragiu, vorbăreț, <livr.> bavard, <rar> limbăreț, verbos, <înv. și pop.> trăncănitor, <pop. și fam.> spală-linte, spală-poamă, spală-varză, vântură-vorbe, <pop. și fam.; glum. sau deprec.> bun de gură, gargaragiu, <pop.> gureș, lehău, tândălit, toacă-gură, <fam.> moftangioaică, moftangiu, moftolog, mofturean, ploscar¹, ploscaș, ploscăreasă, taclagioaică, taclagiu, vorbă-lungă, <fam.; glum. sau deprec.> clănțău, <fam.; peior.> farfara, <înv. și reg.> mătalnic, spornic, vorbăreț, vorovaci, <reg.> coțob, coțofănos, dârdală, flear, geleleț, hănțănos, hănțos, holoboacă², leorbău, limbău, limbos, limbuțelnic, netrebuit, pălăvatic, pălăvrăgit², povestelnic, stroncănitor, tololoi¹, trăncănău, trăncănit², vorbar, <reg.; deprec.> libarcă, libriță, treanca-fleanca, <înv.> aruncător de vorbe, bârfaș, limbareț, locotareț, locotăreț, locotitor, tersit, vorbeț, <deprec.> vorbagiu, <fig.; pop. și fam.> hodorog, <fig.; pop. și fam.; deprec. sau peior.> caragață, cățelandru, coțofană, gaiță¹, hanță¹, meliță, moară, pupăză, țarcă, <fig.; reg.> pocnitor. Limbuții sunt obositori pentru cei din jur. Este prea limbut. 2 adj. (reg.; despre oameni) v. Peltic. Sâsâit². 3 adj. (reg.; despre oameni) v. Bâlbâit². Gângav. Gângăvit². Gângâit. 4 adj. (înv.; despre oameni) v. Elocvent.

limbut adj. v. ELOCVENT.

LIMBUT s., adj. clănțău, flecar, guraliv, palavragiu, vorbăreț, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, țololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (Mare ~ mai ești, amice!)

Limbut ≠ morocănos, mut, taciturn, tăcut, nevorbăreț