LĂLĂI, lălăiesc, vb. IV. Tranz. A cânta (monoton, la nesfârșit) o melodie, înlocuind de obicei cuvintele cu silaba „la” (repetat). – Formație onomatopeică.

LĂLÂU, -ÂIE, lălăi, adj. (Fam.) Care are mișcări greoaie, leneșe, lipsite de grație; p. ext. care este neglijent, neîngrijit, rău (și murdar) îmbrăcat. [Pl. și: (f.) lălăie] – Probabil formație onomatopeică.

lalău, ~ăie a vz lălâu

lălăi [At: LB / Pzi: ~esc / E: fo] 1 vt (Fam) A cânta fără cuvinte repetând silaba „la”. 2 vr (Pex) A cânta neglijent, fără a urmări o anumită ordine melodică. 3 vr (Pan) A se bâlbâi. 4 vr A se mișca neglijent și greoi.

lălău, ~ăie^[1] a vz lălâu corectat(ă)

lălâu, ~âie a [At: HEM / V: (rar) ~lău, lalău / Pl: ~âi, ~âie / E: cf lăla, pbl fo] 1 (D. persoane) Înalt și slab, cu mâini și cu picioare lungi Si: deșirat. 2 Care are mișcări leneșe, lipsite de grație. 3 Neglijent. 4 Care este îmbrăcat neîngrijit Si: dezmățat. 5 (Reg) Timid. 6 Tont. 7 Prea larg.

lelău^[1] a vz lălâu corectat(ă)

NĂNĂI (-ăesc) vb. tr. Trans. LĂLĂI: fata ședea la fereastră și cosea nănăind din buze alene un cîntec dulce (MERA).

LĂLĂI, lălăiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A cânta (monoton, la nesfârșit) o melodie, înlocuind de obicei cuvintele cu silaba „la” (repetat). – Formație onomatopeică.

LĂLÂU, -ÂIE, lălâi, -âie, adj. Care are mișcări greoaie, leneșe, lipsite de grație; p. ext. care este neglijent, neîngrijit, rău (și murdar) îmbrăcat. – Probabil formație onomatopeică.

LĂLĂI, lălăiesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A cînta neglijent, înlocuind cuvintele melodiei cu silaba «la» repetată într-una. A oprit sania ca să admire luna și a lălăit felurite cîntece. REBREANU, R. I 230. Începu a lălăi o melodie țărănească, un cîntec duios de leagăn. MIRONESCU, S. A. 35. ◊ Absol. Pe la prînzul cel mare, iacătă-mă-s și eu de după dîmb, cu mîncarea sleită, veneam nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef. CREANGĂ, A. 54.

LĂLÎU, -ÎIE, lălîi, -e, adj. Cu mișcări greoaie și lipsite de grație; bleg. Groasă, lălîie, soioasă, bucătăreasa s-a iuțit. GALAN, Z. R. 144. Iar bietul Dragoș, deși era o matahală de om, mare și lălîie, se făcuse, totuși, mic, numai cît un purece. HOGAȘ, H. 25. Avea bărbat și o fată, balcîză și lălîie, de-ți era frică să înnoptezi cu dînsa în casă. CREANGĂ, A. 26. ♦ (Substantivat, rar) Prostănac, nătăfleț. N-ai decît să te duci... la colonadă, unde lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329.

A LĂLĂI ~iesc intranz. rar fam. A cânta monoton o melodie, înlocuind cuvintele cu un „la” continuu și repetat. [Și lălăi] /Onomat.

LĂLÂU ~ie (~i) și substantival Care se mișcă greoi și neîndemânatic; cu mișcări lipsite de grație; prostănac; nătărău. /Onomat.

lălăì v. Mold. a păși legănându-se: auzindu-i lălăind așa de cu chef CR. [Lit. a umbla lela].

lălău a. Mold. cate umblă lela: o fată lălaie CR. ║ m. gură-cască, găgăuță: unde lălăii cască gura NEGR. (V. lela].

lălăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. d. lă-lă, articulațiunile celuĭ care nu știe să cînte). Fam. Cînt mult și fără nicĭ o grație, de ex., ca un om beat. V. lolotesc.

lălîŭ, -îĭe adj. (cp. cu pv. lalo, sp. lelo, fr. Lorena lalá, om prost [Lbk. 4860] și cu sîrb. lóla, om lălîŭ [Bern. 1, 730], haĭmana [Dicț. Stevovicĭ]; pol. lola, femeĭe dezordonată). Fam. Iron. Prea înalt și slab (deșirat): fată lălîĭe, fete lălîĭ.

lălăi (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. lălăi, 3 lălăie, imperf. 1 lălăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să lălăi, 3 să lălăie

lălâu (fam.) adj. m., f. lălâie, pl. m. și f. lălâi

!lălăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 lălăie, imperf. 3 sg. lălăia; conj. prez. 3 să lălăie

!lălâu (fam.) adj. m., f. lălâie, pl. m. și f. lălâi

lălăi vb., ind. prez. 1 sg. lălăiesc/lălăi, 3 sg. și pl. lălăiește/lălăie, imperf. 3 sg. lălăia; conj. prez. 3 sg. și pl. lălăiască/lălăie

lălâu adj. m., pl. lălâi; f. sg. lălâie, pl. lălâie/lălâi

lălîu, pl. lălîi, f. lălîie, pl. lălîie

lălâu, -lâie; -lâi, -lâie.

lălăi, lălăiesc I. v. t. a cânta monoton, la nesfârșit o melodie, înlocuind textul acesteia cu silaba „la” II. v. r. a se mișca încet, a face un lucru fără pic de grabă

LĂLĂI vb. v. fredona, îngâna.

LĂLÂU adj. 1. v. bleg. 2. v. neglijent.

lălăi vb. IV. tr. (Muz.; fam.; compl. indică melodii) v. Fredona. Îngâna.

lălâu, -âie adj. (fam.) 1 (despre oameni) v. Bleg. Indolent. Moale. Molatic. Molâu. Mototol. 2 (despre oameni, mai ales despre femei) v. Delăsător. Nearanjat. Neglijent. Neîngrijit.

lălăi vb. v. FREDONA. ÎNGÎNA.

LĂLÎU adj. bleg, indolent, moale, molatic, molîu, mototol, (reg.) tofolog (fig.) băligos, mălăieț, mămăligos. (Un om ~.)

LĂLĂI vb. (Mold.) A fredona. De cîte ori au lălăit cîntece lumești. VSV 1742, 185^r. Etimologie: formație onomatopeică.

lălăí, lălăiesc, v.t. 1. A cânta monoton o melodie. 2. A tărăgăna, a amâna. – Formă onomatopeică (DEX, MDA).

lălăi, lălăiesc, vb. intranz. – A cânta monoton o melodie. – Formă onomatopeică (DEX, MDA).