LĂLĂI, lălăiesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A cînta neglijent, înlocuind cuvintele melodiei cu silaba «la» repetată într-una. A oprit sania ca să admire luna și a lălăit felurite cîntece. REBREANU, R. I 230. Începu a lălăi o melodie țărănească, un cîntec duios de leagăn. MIRONESCU, S. A. 35. ◊ Absol. Pe la prînzul cel mare, iacătă-mă-s și eu de după dîmb, cu mîncarea sleită, veneam nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef. CREANGĂ, A. 54.