Din totalul de 23 sunt afișate 20 definiții pentru jupan, Jupân, jupân   declinări

JUPÁN, jupani, s. m. Titlu dat în Evul Mediu, în Țările Române, celor mai de seamă boieri și dregători; persoană care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.

JUPÁN, jupani, s. m. Titlu dat în evul mediu, în țările române, celor mai de seamă boieri și dregători; persoană care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.

JUPÁN, jupani, s. m. (Învechit) Titlu dat boierilor romîni (mari dregători). Jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor, ca niște domni feodali, se ridicau cu banierele și slujitorii lor. BĂLCESCU, O. I 23.

JUPÁN ~i m. (în evul mediu în Țara Românească și în Moldova) 1) Titlu acordat celor mai de seamă boieri și dregători. 2) Persoană care avea acest titlu. /<sl. županu

JUPẤN, jupâni, s. m. (Înv.) 1. Titlu de politețe dat în Țările Române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte. ♦ Titlu de politețe dat unei persoane, echivalând cu „domn”, „cucon”. 2. Patron, stăpân (considerat în raport cu angajații săi). – Et. nec.

JUPẤN, jupâni, s. m. 1. Titlu de politețe dat în țările române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte. ♦ Titlu de politețe dat unei persoane, echivalând cu „domn”, „cucon”. 2. Patron, stăpân (considerat în raport cu angajații săi). – Et. nec.

JUPÎ́N, jupîni, s. m. (Învechit) 1. Titlu de politețe dat persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcție înaltă. Jupîn Orheianu întinse iar cupa peste umăr. SADOVEANU, O. VII 158. Măi jupîne pîrcălabe, Tu din lanțuri mă sloboade. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ Titlu de politețe echivalînd cu «domn», «cucon». De vînzare ai oul ăsta, prietene ?... – De vînzare, jupîne. ISPIRESCU, L. 267. Jupîn Dumitrache... eu gîndesc că numa ți-ai făcut spaimă degeaba. CARAGIALE, O. I 46. (Cu pronunțare regională) Stăi, giupîne, nu mai da, Că ți-oi spune tot ce știu. ALECSANDRI, P. P. 130. ◊ (În personificări) Deasupra focului domol, Jupînii corbi dau rotocol. BANUȘ, B. 122. 2. (Uneori în opoziție cu slugă) Patron. Moșneagul se oprește, pipăie marfa, se tocmește cu jupînii. C. PETRESCU, S. 46. Neobișnuit cu trebile negustorești, părui stîngaci... și tot ce făceam nu plăcea gusturilor jupînului. DEMETRESCU, O. 95. Cum are slugă jupînul își are și el stăpînul. PANN, P. V. II 35.

jupấn (înv.) s. m., pl. jupấni

jupấn s. m., pl. jupấni

JUPÂN s. v. patron, stăpân.

jupîn (jupîni), s. m.1. Domn; titlu onorific ce se dădea la început marilor dregători cîtă vreme erau în funcție, și apoi, prin extindere, tuturor boierilor. – 2. Domn, titlu de reverență în general. – Var. (Mold., înv.) giupîn. Origine incertă. Se consideră în general că reprezintă sl. županŭ „stăpîn al unei anumite întinderi de pămînt” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Șeineanu, Semasiol., 238; Rosetti, GS, V, 158; Rosetti, BL, V, 222; Tiktin; Candrea), soluție care nu este imposibilă (se consideră că principala dificultate a acestei der. este rezultatul anîn, tipic pentru fondul lat., fapt în virtutea căruia Lambrior 103 atribuia împrumutul lui županŭ unei epoci anterioare sec. X, în vreme ce Rosetti, BL, V, 222, crede că este vorba de un fonetism comun împrumuturilor din sl. meridională. În realitate, acest rezultat este posibil și în epoci mai tîrzii cf. cîntar, frînc, mîndru. Totuși, soluția sl. nu este cu totul satisfăcătoare, fiind vorba, în cadrul sl., de o formație neclară (Berneker 368), probabil împrumut din alt idiom (Skok, Jugoslavenski istoriski časopis, 1936, 1). Pe de altă, sl. županŭ a dat în rom. rezultatul normal jupan, s. m. (domn), termen administrativ din sec. XVII-XVIII, fără circulație reală, pe cînd jupîn, prin tratamentul său general (pronunțarea dial. giupîn; formă înv. rotacizată giupîr, jupîr), pare să aparțină fondului lingvistic anterior sl. Din aceste rațiuni, s-a încercat să se explice jupîn printr-un lat. *gypanus, din gr. γύπη „casă”, cu suf. -anus (Giuglea, Dacor., III, 606-10; cf. împotrivă Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 338), printr-un împrumut din avară (Skok; DAR; Pușcariu, Lr., 257), sau, în sfîrșit, ca cuvînt autohton (Philippide, II, 15). Atrage atenția și coincidența lui jupîn cu Diupaneos (alteori Diurpaneus), titlu ce i se dă lui Decebal, rege al dacilor, și a cărui semnificație este necunoscută: dacă se admite că acest titlu însemnă „Domnul”, der. nu prezintă mari dificultăți fonetice (pentru diji, cf. jos, jumătate, ajuta; pentru a explica păstrarea lui n, ar trebui plecat de la o formă *Diupanus). Să adăugăm, totuși, că acesta ar fi, în acest caz, singurul exemplu de cuvînt dacic care s-a păstrat în rom. Der. jupîneasă, s. f. (doamnă); jupîniță, s. f. (domniță, fiică de mare boier); jupînime, s. f. (adunare aleasă; înv., boierime).

JUPÂN ~i m. înv. 1) (folosit ca termen de adresare politicoasă față de persoane care dețin o anumită demnitate sau funcție) Reprezentant al claselor avute. 2) Proprietar al unei întreprinderi considerat în raport cu salariații săi; patron. /Orig. nec.

jupân m. 1. od. titlu, rezervat clasei boierești și formulă generală de politeță (adecă pe deplin sinonim cu modernul Domn); 2. azi, la negustori și meseriași: patron; 3. ironic, vorbind de un ovreiu; 4. în domeniul fabulei: jupân corb. [Slav. JUPANŬ, căpetenie de ținut sau de oraș (din JUPA, comună, județ)]. V. titulatură.

jupî́n m. (din maĭ vechĭu jupan, titlu dat boĭerilor, vsl. županŭ, d. župa, regiune, ținut; sîrb. župan, șef de comitat, în Ungaria și [d. ung.] išpan, vătav, pol. župan, zupan, șef administrativ în vechea Polonie, ung. ispán, șef de comitat. V. pan). Odinioară, titlul onorific dat boĭerilor, apoĭ boeĭrinașilor și negustorilor, ĭar azĭ maĭ rar negustorilor saŭ meșterilor din partea lucrătorilor lor îld. stăpîn, patron saŭ domn, și de ordinar numaĭ Jidanilor în deriziune: jupîn (îld. jupînu) Herșcu, Nuhăm, Burăh, Șloĭm. În fabulă, titlu ironic dat animalelor: jupînu corb. V. chir.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

jupî́n s. v. PATRON. STĂPÎN.

jupấn, jupâni, s.m. – Titulatură nemeșească (Bârlea, 1924). Titlu de noblețe dat persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții: „Și m-or pune după masă / Și mi-or zice jupâneasă”. – Et. nec. (DER, DEX, MDA); din sl. županǔ „stăpân al unei întinderi de pământ” (Miklosich, Cihac, Șăineanu, Rosetti, Tiktin, Candrea, cf. DER).

jupấn, -i, s.m. – Titulatură nemeșească (Bârlea 1924). Titlu de noblețe dat persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții: „Și m-or pune după masă / Și mi-or zice jupâneasă„. – Din sl. županǔ „stăpân al unei întinderi de pământ” (Șeineanu, Rosetti, Candrea cf. DER).