interogativ, ~ă [At: IBRĂILEANU, A. 185 / Pl: ~i, ~e / E: fr interrogatif] 1 a (D. ton) Care exprimă o întrebare Si: întrebător, (înv) interogator². 2 a (Grm; îs) Pronume ~ Pronume care conferă frazei o valoare de întrebare. 3 a (Grm; îs) Adverb ~ Adverb care conferă frazei valoare de întrebare. 4 a (Grm; îs) Adjectiv ~ Adjectiv care conferă frazei valoare de întrebare. 5-6 sf, a (Șîs propoziție ~ă) (Propoziție) prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare.

INTEROGATÍV, -Ă, interogativi, -e, adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. Frază interogativă. ▭ Dădeam vorbelor mele o intonație interogativă. IBRĂILEANU, A 185. ◊ Pronume interogativ = pronume care, într-o propoziție interogativă, corespunde de obicei unei părți a propoziției prin care se răspunde. «Ce» și «cine» sînt pronume interogative.

INTEROGATÍV, -Ă adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. ◊ Propoziție interogativă (și s.f.) = propoziție prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare. [Cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif].^[1]

INTEROGATÍV, -Ă adj. care exprimă o întrebare. (< fr. interrogatif, lat. interrogativus)

INTEROGATÍV ~ă (~i, ~e) și adverbial Care conține o întrebare; întrebător. /<fr. interrogatif

interogativ a. ce arată o întrebare: semn interogativ.

*interogatív, -ă adj. (lat. inter-rogativus. V. pre-rogativă). Gram. Care arată întrebarea, de întrebare: propozițiune interogativă, gest interogativ. Adv. În mod interogativ: a privi interogativ.

interogativ adj. m., pl. interogativi; f. interogativă, pl. interogative

interogatív adj. m., pl. interogatívi; f. sg. interogatívă, pl. interogatíve

INTEROGATÍV adj. întrebător. (Ton ~.)

INTEROGATIV adj. întrebător. (Ton ~.)

INTEROGATÍVĂ s. f. (< adj. interogativ, -ă, cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif): propoziție întrebătoare; propoziție prin care se formulează o întrebare. Este marcată gramatical prin intonație interogativă, prin cuvinte interogative (cu care poate începe) – cum ar fi pronumele, adjectivele și adverbele interogative – și prin topica termenilor din structura ei (deosebită de aceea a enunțiativei), iar grafic prin semnul întrebării, care se așază la sfârșit. Are aspectul unei propoziții independente sau regente. ◊ ~ propriu-zisă (reálă): i. care cere un răspuns (o informație cu privire la o acțiune, la un autor, la un obiect sau la o circumstanță necunoscută, considerată ca reală). Se construiește cu indicativul și poate avea aspectul unei propoziții independente sau al unei propoziții regente principale în cadrul frazei: „Să mă încred în voi?” (C. Negruzzi); „Darie, ce armă vei făuri tu pentru această bătălie?” (Z. Stancu); „Ce spui tu, străine?” (D. Bolintineanu); „Unde sunt părinții voștri?” (B. Șt. Delavrancea); „De ce trebuie să intrăm în Cetate la Suceava noaptea?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ totálă: i. care cuprinde o întrebare referitoare la predicat. Ea cere în răspuns un adverb de afirmație sau de negație: „N-o să aluneci cu el, mă?” (I. L. Caragiale); „Adeveritu-s-au vorbele mele?” (Ion Creangă); „Au ieșit cu oile la păscut?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ parțiálă: i. care cuprinde o întrebare referitoare la altă parte de propoziție decât predicatul (subiect, atribut, complement). Ea cere în răspuns partea de propoziție la care se referă întrebarea: „De dreapta cui ascultă el, / Din leu turbat făcându-l miel?” (G. Coșbuc); „Dar mai întâi care va fi chipul de răscumpărare adoptat de această lege?” (M. Kogălniceanu); „Dar de ce întrebi de el?” (M. Preda); „Unde ai să ajungi cu inima asta a ta?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ diréctă: i. care cuprinde o întrebare adresată direct interlocutorului și care cere obligatoriu un răspuns. Astfel: „Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?” (M. Eminescu); „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor?” (Ion Creangă); ◊ ~ indiréctă: i. prin care vorbitorul reproduce o întrebare sub forma unei subordonate ce depinde de un termen regent cu sens de informare (i. este introdusă în acest caz printr-o conjuncție sau printr-un pronume, adjectiv sau adverb interogativ-relativ). Astfel: „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Nu se poate ști cine a tras manivela” (idem); „Să-mi răspunzi când a plecat măria-sa Alexăndrel” (M. Sadoveanu). ◊ ~ retórică (fálsă): i. care nu cere un răspuns (întrebarea pusă prin acest fel de i. este echivalentă de fapt cu o constatare și subliniază un adevăr incontestabil). Astfel: „Au doară nu mi-ați jurat și mie credință?... Nu m-ați ales voi?” (C. Negruzzi); „Și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?” (Ion Creangă); „De ce m-ați dus de lângă voi? / De ce m-ați dus de-acasă?” (O. Goga). ◊ ~ optatívă: i. care cere un răspuns, o informație cu privire la o dorință. Se construiește cu modul optativ sau (mai rar) cu modul conjunctiv (perfect), ca de exemplu „Tu așa ai face?” (M. Sadoveanu); „Cum? Să fi rămas acasă?”. ◊ ~ dubitatívă: i. prin care se exprimă îndoiala vorbitorului cu privire la ceva. Se construiește cu modul prezumtiv sau cu modul conjunctiv: „Mihai, oare să fi existând strigoi?” (D. Zamfirescu); „Acesta să fie Potcoavă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ potențiálă: i. prin care se exprimă ideea de posibilitate în legătură cu un anumit fapt. Se construiește cu modul conjunctiv sau cu modul optativ: „Ce să facem dom’ perceptor?” (L. Rebreanu); „Ce ai zice când ți-ar strica cineva somnul?” (Ion Creangă). ◊ ~ imperatívă: i. prin care se exprimă, în mod indirect, o poruncă, o rugăminte, un îndemn etc. Se construiește cu modul indicativ și are aspect negativ: „De ce nu-mi dai odată cartea?” (= Dă-mi odată cartea!). ◊ ~ neafectívă (neexclamatívă): i. care nu indude și atitudinea afectivă a vorbitorului (v. în acest sens marea majoritate a exemplelor date la categoriile de i. de mai sus). ◊ ~ afectívă (exclamatívă): i. care include și atitudinea afectivă a vorbitorului, ca de exemplu „Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioșilor?!” (I. L. Caragiale); „Să-i dea mămițica lăptic băiatului?!” (idem); „Cum?... S-o omoare și pe asta după ce-a asuprit două femei?!” (M. Sadoveanu); „Aveam o piele-n pod, de miel, / Doar nu veți fi vândut-o?!” (G. Coșbuc).

INTEROGATÍV, -Ă adj. (cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif): în sintagmele adjectiv interogativ, adverb interogativ, cuvânt interogativ, intonație interogativă, pronume interogativ și propoziție interogativă (v.).