interogativ, ~ă [At: IBRĂILEANU, A. 185 / Pl: ~i, ~e / E: fr interrogatif] 1 a (D. ton) Care exprimă o întrebare Si: întrebător, (înv) interogator². 2 a (Grm; îs) Pronume ~ Pronume care conferă frazei o valoare de întrebare. 3 a (Grm; îs) Adverb ~ Adverb care conferă frazei valoare de întrebare. 4 a (Grm; îs) Adjectiv ~ Adjectiv care conferă frazei valoare de întrebare. 5-6 sf, a (Șîs propoziție ~ă) (Propoziție) prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare.

INTEROGATIV, -Ă, interogativi, -e, adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. Frază interogativă. ▭ Dădeam vorbelor mele o intonație interogativă. IBRĂILEANU, A 185. ◊ Pronume interogativ = pronume care, într-o propoziție interogativă, corespunde de obicei unei părți a propoziției prin care se răspunde. «Ce» și «cine» sînt pronume interogative.

INTEROGATIV, -Ă adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. ◊ Propoziție interogativă (și s.f.) = propoziție prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare. [Cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif].^[1]

INTEROGATIV, -Ă adj. care exprimă o întrebare. (< fr. interrogatif, lat. interrogativus)

INTEROGATIV ~ă (~i, ~e) și adverbial Care conține o întrebare; întrebător. /<fr. interrogatif

interogativ a. ce arată o întrebare: semn interogativ.

*interogatív, -ă adj. (lat. inter-rogativus. V. pre-rogativă). Gram. Care arată întrebarea, de întrebare: propozițiune interogativă, gest interogativ. Adv. În mod interogativ: a privi interogativ.

interogativ adj. m., pl. interogativi; f. interogativă, pl. interogative

interogativ adj. m., pl. interogativi; f. interogativă, pl. interogative

interogativ adj. m., pl. interogativi; f. sg. interogativă, pl. interogative

INTEROGATIV adj. întrebător. (Ton ~.)

INTEROGATIV adj. întrebător. (Ton ~.)

INTEROGATIV, -Ă adj. (cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif): în sintagmele adjectiv interogativ, adverb interogativ, cuvânt interogativ, intonație interogativă, pronume interogativ și propoziție interogativă (v.).