2 intrări

33 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.

IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].

IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)

A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.

împuți [At: PSALT. SCH. 118 / Pzi: împut, și (reg) împuț, împuțesc / E: ml *imputesco] 1 vr A intra în putrefacție. 2 vr A căpăta (1) un miros rău din cauza alterării. 3 vr (Îe) A se ~ brânza (între două sau mai multe persoane) A se strica relațiile de prietenie. 4 vtf A face să intre în putrefacție Si: a infecta. 5-6 vt A umple un spațiu cu miros greu (ca) de corp intrat în putrefacție. 7 vr (Fig) A se trândăvi. 8 vr (Trv) A se băși.

ÎMPUȚÍ, împút, vb. IV. 1. Refl. A căpăta miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacție. 2. Tranz. A umple o încăpere, un spațiu cu miros greu (de putrefacție, de murdărie). [Prez. ind. și: împuțésc] – În + puți.

ÎMPUȚÍ, împút, vb. IV. 1. Refl. A căpăta miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacție. 2. Tranz. A umple o încăpere, un spațiu cu miros greu (de corp intrat în putrefacție). [Prez. ind. și: împuțésc] – În + puți.

ÎMPUȚÍ, împút, vb. IV. Refl. (Mai ales la pers. 3) A căpăta miros rău din cauza alterării, a intra în putrefacție. ♦ Tranz. A face ca ceva să pută. – Prez. ind. și: împuțesc (ȘEZ. V 36).

ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.

A ÎMPUȚÍ împút tranz. (spații, încăperi etc.) A face să se împută. /în + a puți

A SE ÎMPUȚÍ pers. 3 se împúte intranz. (despre substanțe organice, organisme moarte etc.) A căpăta miros greu în procesul descompunerii. /în + a puți

împuțì v. 1. a umplea cu putoare; 2. a se strica, a căpăta miros rău. [Lat PUTESCERE].

*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.

2) împút și împuțésc, a v. tr. (lat. putesco, -éscere. V. put). Umplu de putoare. V. refl. Mă umplu de putoare, mă stric, mă descompun: cadavrele se împut la căldură. – Și împuț (vest).

1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.

arată toate definițiile

Intrare: imputa
verb (VT3)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • imputa
  • imputare
  • imputat
  • imputatu‑
  • imputând
  • imputându‑
singular plural
  • impu
  • imputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • imput
(să)
  • imput
  • imputam
  • imputai
  • imputasem
a II-a (tu)
  • impuți
(să)
  • impuți
  • imputai
  • imputași
  • imputaseși
a III-a (el, ea)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputa
  • impută
  • imputase
plural I (noi)
  • imputăm
(să)
  • imputăm
  • imputam
  • imputarăm
  • imputaserăm
  • imputasem
a II-a (voi)
  • imputați
(să)
  • imputați
  • imputați
  • imputarăți
  • imputaserăți
  • imputaseți
a III-a (ei, ele)
  • impu
(să)
  • impute
  • imputau
  • imputa
  • imputaseră
verb (VT3)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutare
  • ‑mputare
  • împutat
  • ‑mputat
  • împutatu‑
  • ‑mputatu‑
  • împutând
  • ‑mputând
  • împutându‑
  • ‑mputându‑
singular plural
  • împu
  • ‑mpu
  • împutați
  • ‑mputați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • împut
  • ‑mput
(să)
  • împut
  • ‑mput
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (tu)
  • împuți
  • ‑mpuți
(să)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împutai
  • ‑mputai
  • împutași
  • ‑mputași
  • împutaseși
  • ‑mputaseși
a III-a (el, ea)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împuta
  • ‑mputa
  • împută
  • ‑mpută
  • împutase
  • ‑mputase
plural I (noi)
  • împutăm
  • ‑mputăm
(să)
  • împutăm
  • ‑mputăm
  • împutam
  • ‑mputam
  • împutarăm
  • ‑mputarăm
  • împutaserăm
  • ‑mputaserăm
  • împutasem
  • ‑mputasem
a II-a (voi)
  • împutați
  • ‑mputați
(să)
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutați
  • ‑mputați
  • împutarăți
  • ‑mputarăți
  • împutaserăți
  • ‑mputaserăți
  • împutaseți
  • ‑mputaseți
a III-a (ei, ele)
  • împu
  • ‑mpu
(să)
  • împute
  • ‑mpute
  • împutau
  • ‑mputau
  • împuta
  • ‑mputa
  • împutaseră
  • ‑mputaseră
Intrare: împuți
verb (VT306)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțire
  • ‑mpuțire
  • împuțit
  • ‑mpuțit
  • împuțitu‑
  • ‑mpuțitu‑
  • împuțind
  • ‑mpuțind
  • împuțindu‑
  • ‑mpuțindu‑
singular plural
  • împute
  • ‑mpute
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • împut
  • ‑mput
(să)
  • împut
  • ‑mput
  • împuțeam
  • ‑mpuțeam
  • împuții
  • ‑mpuții
  • împuțisem
  • ‑mpuțisem
a II-a (tu)
  • împuți
  • ‑mpuți
(să)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțeai
  • ‑mpuțeai
  • împuțiși
  • ‑mpuțiși
  • împuțiseși
  • ‑mpuțiseși
a III-a (el, ea)
  • împute
  • ‑mpute
(să)
  • împu
  • ‑mpu
  • împuțea
  • ‑mpuțea
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțise
  • ‑mpuțise
plural I (noi)
  • împuțim
  • ‑mpuțim
(să)
  • împuțim
  • ‑mpuțim
  • împuțeam
  • ‑mpuțeam
  • împuțirăm
  • ‑mpuțirăm
  • împuțiserăm
  • ‑mpuțiserăm
  • împuțisem
  • ‑mpuțisem
a II-a (voi)
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
(să)
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
  • împuțeați
  • ‑mpuțeați
  • împuțirăți
  • ‑mpuțirăți
  • împuțiserăți
  • ‑mpuțiserăți
  • împuțiseți
  • ‑mpuțiseți
a III-a (ei, ele)
  • împut
  • ‑mput
(să)
  • împu
  • ‑mpu
  • împuțeau
  • ‑mpuțeau
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțiseră
  • ‑mpuțiseră
împuți2 (1 -țesc) verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
verb (VT401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțire
  • ‑mpuțire
  • împuțit
  • ‑mpuțit
  • împuțitu‑
  • ‑mpuțitu‑
  • împuțind
  • ‑mpuțind
  • împuțindu‑
  • ‑mpuțindu‑
singular plural
  • împuțește
  • ‑mpuțește
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • împuțesc
  • ‑mpuțesc
(să)
  • împuțesc
  • ‑mpuțesc
  • împuțeam
  • ‑mpuțeam
  • împuții
  • ‑mpuții
  • împuțisem
  • ‑mpuțisem
a II-a (tu)
  • împuțești
  • ‑mpuțești
(să)
  • împuțești
  • ‑mpuțești
  • împuțeai
  • ‑mpuțeai
  • împuțiși
  • ‑mpuțiși
  • împuțiseși
  • ‑mpuțiseși
a III-a (el, ea)
  • împuțește
  • ‑mpuțește
(să)
  • împuțească
  • ‑mpuțească
  • împuțea
  • ‑mpuțea
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțise
  • ‑mpuțise
plural I (noi)
  • împuțim
  • ‑mpuțim
(să)
  • împuțim
  • ‑mpuțim
  • împuțeam
  • ‑mpuțeam
  • împuțirăm
  • ‑mpuțirăm
  • împuțiserăm
  • ‑mpuțiserăm
  • împuțisem
  • ‑mpuțisem
a II-a (voi)
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
(să)
  • împuțiți
  • ‑mpuțiți
  • împuțeați
  • ‑mpuțeați
  • împuțirăți
  • ‑mpuțirăți
  • împuțiserăți
  • ‑mpuțiserăți
  • împuțiseți
  • ‑mpuțiseți
a III-a (ei, ele)
  • împuțesc
  • ‑mpuțesc
(să)
  • împuțească
  • ‑mpuțească
  • împuțeau
  • ‑mpuțeau
  • împuți
  • ‑mpuți
  • împuțiseră
  • ‑mpuțiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

imputa împutare împuta

  • 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: reproșa 2 exemple
    exemple
    • I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174.
      surse: DLRLC
    • Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330.
      surse: DLRLC
  • 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie:

împuți împuțire împuțit

  • 1. reflexiv A căpăta miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacție.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 2. tranzitiv A umple o încăpere, un spațiu cu miros greu (de putrefacție, de murdărie).
    surse: DEX '09
    • diferențiere A face ca ceva să pută.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • În + puți
    surse: DEX '98 DEX '09