impertinent, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 60/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr impertinent, lat impertinens, -ntis] 1-2 smf, a (Om) obraznic. 3 av Cu obrăznicie.

IMPERTINENT, -Ă, impertinenți, -te, adj. Lipsit de bună-cuviință sau de respect; obraznic, insolent. Dan își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. După afirmările acelui domn, eram, ca literat, o secătură, o nulitate impertinentă. CARAGIALE, O. VII 229. ◊ (Substantivat) Radu-i un impertinent ambițios. ALECSANDRI, T. 1412. Un impertinent, care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. NEGRUZZI, S. III 60.

IMPERTINENT, -Ă adj., s.m. și f. Obraznic, necuviincios, insolent. [< fr. impertinent, it. impertinente, cf. lat. impertinens].

IMPERTINENT, -Ă adj., s. m. f. obraznic, necuviincios, insolent. (< fr. impertinent, lat. impertinens)

IMPERTINENT ~tă (~ți, ~te) Care vădește nerușinare; lipsit de respect; obraznic; insolent; neobrăzat. /<fr. impertinent, lat. impertinens, ~ntis

impertinent a. 1. care vorbește sau lucrează în contra buneicuviințe sau a bunului simț; 2. ofensător, grosolan: vorbe impertinente.

*impertinént, -ă adj. (fr. impertinent, lat. impértinens, -éntis, care n’are drept, d. in-, ne, și pértinens, relativ la, compus din per, pin, și tenére, a ținea. V. țin). Obraznic, insolent: om, ton impertinent. Adv. În mod impertinent.

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; adj. f., s. f. impertinentă, pl. impertinente

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; adj. f., s. f. impertinentă, pl. impertinente

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; f. sg. impertinentă, pl. impertinente

IMPERTINENT adj. v. obraznic.

IMPERTINENT adj. arogant, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neinfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

Impertinent ≠ politicos, tacticos