HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se mână caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, dând dovadă de autoritate (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

hat² sn [At: M. COSTIN, O. I, 223 / V: ~at / Pl: ~uri / E: tc hatt] (Tcî) Hatișerif.

hat¹ sn [At: (a. 1723) URICARIUL XXIV, 434/1 / Pl: ~uri / E: ucr хат] 1 (Înv) Fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite Si: (reg) călușire, dorjică, forgașă, hașpor (2), hotar, mejă, mejdină, mezuină, răzor. 2 (Îvp) Câmp nelucrat Si: pârloagă, țelină. 3 Hotar. 4 (Îe) A fi într-un ~ cu cineva A fi vecin cu cineva. 5 (Îla) Din ~ Vecin. 6 (D. femei; îe) A umbla ~urile A duce o viață desfrânată. 7 (Îe) A nu ieși la ~ (cu cineva) A nu ajunge la un acord (cu cineva). 8 (Reg) Albie (minoră) a unei ape curgătoare Cf matcă.

hatat sn vz hat²

hăț² sn [At: DOSOFTEI, V. S. 383 / V: (iuz) ghăț, hâț / Pl: ~uri / E: pbl hăț¹] 1 Parte a hamului alcătuită din curele lungi, prinse de inelele căpițelei, cu ajutorul căreia se conduc caii. 2 (Pan) Frânghie legată de căpăstru, cu ajutorul căreia se mână un animal de tracțiune. 3 (Îs) Cal din ~ Cal din stânga oiștii. 4 (Îe) A ține ~urile în mână A prelua conducerea. 5 (Îe) A scăpa ~urile din mână A pierde conducerea. 6 (Îe) A-i veni iapa la ~ A-i merge bine (cuiva). 7 (Îe) A ține (pe cineva) în ~uri A-și exercita autoritatea strictă asupra cuiva. 8 Laț. 9 Ștreang.

hâț sn vz hăț³

‡AT sm. Armăsar, cal frumos: sculîndu-se ații în două picioare, au lunecat calul Domnului (LET.) (👉 HAT) [tc. at].

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HAT, haturi, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt nearat care desparte două ogoare; hotar, răzor. Răsărise pînă la ultimul bob. Numai pe liniile fostelor haturi părea ceva mai firavă, cu verdele mai șters. MIHALE, O. 436. La întîia întorsătură, plugurile mușcară din hat, toate deodată. CAMILAR, TEM. 330. ◊ Loc. adv. (Popular) Într-un hat (sau hat în hat) cu cineva = situat alături, mărginaș, vecin cu cineva. 2. Cîmp nelucrat; pîrloagă, țelină. Se tolăniră într-o margine a drumului, într-un hat cu dudău mare. ȘEZ. VII 26. 3. Fig. Piedică, obstacol. Oamenii nehotărîți, cari umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133.

HĂȚ², hățuri, s. n. 1. (De obicei la pl.) Parte a hamului, care constă din curele (sau frînghii) mai lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. V. frîu, dîrlog. Suduie neîndemînatic, smucind de hățuri două vite flămînde. SAHIA, N. 47. A fluturat hățurile pe spinarea telegarilor și s-a dus mai departe. POPA, V. 166. Apuc hățurile în mîna stîngă și m-arunc pe șăoaș^[1]. ALECSANDRI, T. 52. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține în frîu, a struni. A lua hățurile în mînă = a prelua conducerea (unei întreprinderi, a unei afaceri etc.). A scăpa hățurile din mînă = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, într-o afacere etc.). 2. (Rar) Laț, juvăț. Te duc la spînzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu de hăț cu tine. SLAVICI, N. II 156.

HAT ~uri n. 1) Fâșie îngustă de pământ nearat, lăsată drept hotar între două ogoare; răzor. ◊ A fi într-un ~ (sau ~ în ~) cu cineva a fi vecin cu cineva. 2) Teren arabil nelucrat; pârloagă. /<turc. had

HĂȚ ~uri n. mai ales la pl. Element de harnașament constând dintr-un complex de curele (sau frânghii) cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ A ține în ~uri a ține din scurt pe cineva. A lua ~urile în mână a prelua conducerea. /cf. haț

hat n. 1. Mold. fășie de pământ nearat care servă de hotar între moșii: hatul e marginea ogorului pe unde se trage cea dintâi brazdă, în opozițiune cu răzor, locul pe unde se trage cea din urmă brazdă; 2. cărare pe hat: Trăsnea dormia pe hat CR. [Turc. HAD, hotar].

hat m. armăsar, cal mai ales dobrogean (numai în cântecele populare): cu trei hate la coșare, puși dela Vinerea mare, pe grăunțe și pe sare POP. [Vechiu-rom. at = turc. AT].

hăț n. curea lungă dela frâul calului. [Origină necunoscută].

at și hat m. (turc. at, cal; bg. at, hat, armăsar. V. bahmet). L. V. Cal bun saŭ armăsar. Azĭ. Olt. Serbia (hat): împăratu încalecă pe hatu luĭ (N. Pl. Ceaur, 82). – În P. P. hată, pl. e, ĭapă. Și hatoáĭcă, pl. e (Aricescu, 43).

3) hat n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] hatt. V. hatihumaĭum, hatișerif). Vechĭ. Rar. Ordin din cancelaria sultanuluĭ. V. firman, iradea.

2) hat n., pl. urĭ (nu d. turc. ar. hadd, hotar, nicĭ d. ung. hát, spinare, ci d. rut. hatĭ [gatĭ], zăgaz, dial. hat, pădurice, ung. gát, zăgaz, rudă cu germ. gasse, ulicĭoară, engl. gate, barieră. V. hatie, haĭt 1, zăhată, zăgaz). Mold. Trans. Răstav, răzor, mejdină, cărare lată între semănăturĭ saŭ viĭ: o vie hat în hat cu alta.

1) hat m. V. at.

hăț n., pl. urĭ (rudă cu haț, înhaț). Pl. Curele pe care le țiĭ în mînĭ cînd mînĭ calu înhămat (numite în Munt. și cîmpurĭ).

hat s. n., pl. haturi

hăț s. n., pl. hățuri

hat s. n., pl. haturi

hăț s. n., pl. hățuri

hat s. n., pl. haturi

hăț s. n., pl. hățuri

hat (haturi), s. n. – Ordin, decret al sultanului. Tc. hat (Șeineanu, II, 211; Lokotsch 843). Înv., ca și comp. hati-humaium, s. n. (decret imperial), din tc. hati humayun și hatișerif, s. n. (decret), din tc. hati șerif „ordin sacru”.

hat (haturi), s. n. – 1. Răzor, hotar. – 2. Cîmp nelucrat, pîrloagă. – Var. hatie. Rut. hat „dig” (DAR; Scriban), datorită formei specifice a hatului. După Moldovan 425; din tc. hatt „linie”. – Der. hătaș, s. m. (vecin); hătui, vb. (a fixa limite, a delimita; a fi vecini); hait, s. n. (Mold., dig), a cărui der. nu este clară; hăti, vb. (Bucov., a zăvorî; a îngrămădi), din rut. hatyty „a face dig”.

high-hat (cuv. engl.) v. talgere.

HAT s. hotar, răzor, (reg.) călușire, dorjincă, forgașă, hașpor, mejdă, mejdină, meșghie, slog, (Transilv.) metă, miezuină. (~ între două ogoare.)

HAT s. v. paragină, pârloagă, țelină.

HĂȚ s. v. laț, ștreang.

HĂȚ s. frâu. (Strânge ~ul și oprește calul.)

hat s. v. PARAGINĂ. PÎRLOAGĂ. ȚELINĂ.

HAT s. hotar, răzor, (reg.) călușire, dorjincă, forgașă, hașpor, mejdă, mejdină, meșghie, slog, (Transilv.) metă, miezuină. (~ între două ogoare.)

HĂȚ s. frîu. (Strînge ~ și oprește calul.)

hăț s. v. LAȚ. ȘTREANG.

hat², haturi, s.n. (înv.) ordin sau decret ieșit din cancelaria Sultanului; firman, iradea.

hat³, hați (hazi), s.m. (înv.) 1. taur. 2. cal dobrogean; armăsar.

hat, haturi, s.n. 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor: „Și au săpat acolo și au aflat într-un hat niște farfurii” (Bilțiu, 1999: 154). 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (Scriban, DEX, MDA).

hăț, hățuri, s.n. Frâu, curea; depleu. – Din haț „indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca”.

hat, haturi, s.n. – 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hâț¹, hâțuri, (hăț), s.n. – Frâu; depleu, hăț. – Probabil din hâț².

hat, -uri, s.n. – 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (DEX, DER).

hâț¹, -uri, (hăț), s.n. – Frâu; depleu, hăț. – Probabil din hâț².