HAT, haturi, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt nearat care desparte două ogoare; hotar, răzor. Răsărise pînă la ultimul bob. Numai pe liniile fostelor haturi părea ceva mai firavă, cu verdele mai șters. MIHALE, O. 436. La întîia întorsătură, plugurile mușcară din hat, toate deodată. CAMILAR, TEM. 330. ◊ Loc. adv. (Popular) Într-un hat (sau hat în hat) cu cineva = situat alături, mărginaș, vecin cu cineva. 2. Cîmp nelucrat; pîrloagă, țelină. Se tolăniră într-o margine a drumului, într-un hat cu dudău mare. ȘEZ. VII 26. 3. Fig. Piedică, obstacol. Oamenii nehotărîți, cari umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133.