harca sfi [At: DAMÉ, T. 99 / E: nct] (Îrg) Zid din piatră și var situat între temelia și tălpile casei țărănești.

harcà f. zidul înalt până la un metru ce se face din pământ până în tălpile unei case țărănești. [Turc. ARKA, spate, sprijin].

hârca av [At: I. CR. V, 182 / E: nct] 1 (Reg; îe) A se da (cineva) ~ A-și face vânt cu scaunul, când se dă în scrânciob. 2 (Îlav) (De-a)-~ De-a dura.

hârcă sf [At: VĂCĂRESCU, P. 350/2 / Pl: ~ce și ~ci (5) / E: ucr кхирка] 1-2 Craniu (de om). 3 Țeastă. 4 (Dep) Epitet dat unei femei bătrâne, urâte și rele Si: baborniță. 5 (Îc) Babă-~ Femeie bătrână, urâtă și rea. 6 (Îe) A face de ~ A face de râs. 7 Boală pe care o capătă bobocii când beau must de pe lângă gunoi.

HÎRCĂ, hîrci, s. f. 1. Craniu, scăfîrlie, țeastă, tigvă. Din groapă, unul pe hîrleț Aruncă-o hîrcă spălăcită. LESNEA, I. 75. Această hîrcă poate... Nu s-a plecat în viață. BOLINTINEANU, O. 198. ◊ Fig. Prin lumina știrbă, clătinînd din hîrcă, Trece cîte-un nour, ducînd ploaia-n cîrcă. LESNEA, A. 125. 2. Epitet depreciativ dat unei femei bătrîne, urîte și rele; baborniță, zgripțoroaică. Ajungînd într-un sat, să-ntîlni cu o hîrcă de bătrînă. RETEGANUL, P. III 12. Face și-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. ◊ (Adjectival, de obicei ca epitet al lui «babă» sau al lui «bătrînă») Nu se găsea nime carele... ar vrea să iaie de nevastă o babă hîrcă. SBIERA, P. 280. O babă gîrbovită, slabă, uscată și zgîrcită, fără dinți în gură, bălăbănind din bărbie de hîrcă ce era. CONTEMPORANUL, IV 504. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură. NEGRUZZI, S. II 304.

HÂRCĂ ~ci f. pop. peior. 1) Femeie bătrână, urâtă și rea; hoanghină; hoașcă. ◊ Baba-hârca ființă imaginată ca o vrăjitoare bătrână și rea; baba-cloanța. 2) Craniu de om sau de animal mort. /<ucr. hyrka

hârcă f. 1. craniu; 2. fam. băborniță: hârca dela bucătărie CR. [Origină necunoscută]. V. babă.

hîrcă f., pl. ĭ (poate d. vsl. *hyrka, d. hyra, hîră. Cp. și cu rus. hárĭka, dim. d. hárĕa, mască, față hidoasă, și cu turc. hyrka, haĭnă cîrpită). Craniŭ, tivdă. Fig. Iron. Babă, cotoroanță, hodoroagă, bahadîrcă. Baba Hîrca, un personagiŭ din lit. pop. supt forma uneĭ babe hodorogite.

hârcă s. f., g.-d. art. hârcii; pl. hârci

hârcă s. f., g.-d. art. hârcii; pl. hârci

Baba-Hârca s. pr. f.

hârcă s. f., g.-d. art. hârcii; pl. hârci

Harc/a, -ul v. Arc 3.

hârcă bătrână expr. (peior.) femeie bătrână, urâtă și rea.

HÂRCĂ s. (ANAT.) v. craniu.

HÂRCĂ s. v. baborniță, cotoroanță, hoașcă, zgripțuroaică.

hîrcă s. v. BABORNIȚĂ. COTOROANȚĂ. HOAȘCĂ. ZGRIPȚUROAICĂ.

HÎRCĂ s. (ANAT.) căpățînă, craniu, scăfîrlie, tigvă, țeastă, cutie craniană, (pop. și fam.) devlă, (înv. și reg.) scafă, (înv.) glavă, glăvățînă. (~ unui mort deshumat.)

harca s.f. (reg.) zidul din piatră și var, ca un brâu, de la temelia casei țărănești.

hárcă, (hârcă), s.f. (reg.; mit.) Pește uriaș; balenă: „O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior” (Bilțiu, 1999: 138). – Probabil din hârca „craniu, țeastă; femeie bătrână și urâtă”.

hấrcă, hârce, s.f. 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: „Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?” (Antologie, 1980: 285). – Din ucr. hyrka (DEX, MDA); formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER); poate din vsl. *hyrka, hyra „hâră” (Scriban).

harcă, (hârcă), s.f. – (reg.; mit.) Pește uriaș; balenă; „tata peștilor” (Papahagi, 1925): „O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior” (Bilțiu, 1999: 138): „În Maramureș, deși lipsesc apele mari, întâlnim totuși mitocredințe ale apelor, unele născocite din rațiuni de ordin practic, având drept scop îndepărtarea copiilor de la apele curgătoare” (Bilțiu, 1999: 26-27). – Probabil din hârca „craniu, țeastă; femeie bătrână și urâtă”.

hârcă, hârce, s.f. – 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: „Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?” (Antologie, 1980: 285). Vezi și harcă. – Din ucr. hyrka (DEX, MDA); formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER); poate din vsl. *hyrka, hyra „hâră” (Scriban).

harcă, (hârcă), s.f. – (mit.) Pește uriaș; balenă; „tata peștilor” (Papahagi 1925): „O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior” (Bilțiu 1999: 138): „În Maramureș, deși lipsesc apele mari, întâlnim totuși mitocredințe ale apelor, unele născocite din rațiuni de ordin practic, având drept scop îndepărtarea copiilor de la apele curgătoare” (Bilțiu 1999: 26-27). – Probabil din hârca (< ucr. hyrka).

hârcă, hârce, s.f. – 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: „Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?” (Antologie 1980: 285). Vezi și harcă. – Din ucr. hyrka (DEX); Formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER).