HĂITAȘ², hăitași, s. m. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; gonaci. – Haită + suf. -aș.

haitaș smn vz hăitaș

haițaș smn vz hăitaș

hăitaș [At: NEGRUZZI, S. I, 106 / V: hai~, haițaș / Pl: ~i / E: mg hajtas] 1 sm Om care participă la vânătoare scoțând fiarele sălbatice din ascunzișuri în calea vânătorilor Si: botaș, hăitar, hăitău, hăituitor (3). 2 sn (Mol) Vânătoare la care participă mulți oameni. 3 sn (Reg) Cărăruie făcută în pădure de animalele sălbatice. 4 sn (Îrg) Sumă de bani care se plătește pentru vitele găsite în locuri oprite. 5 sn (Reg) Zăgaz pentru oprirea apelor. 6 sn (Reg) Parte înclinată a acoperișului unei case.

HĂITAR sm. 🔫 – HĂITAȘ1 pușcași, ~i, bătăiași (odob.) [haită].

HĂITAȘ sm. 🔫 1 Cel ce stîrnește și gonește vînatul, gonaș: auzeam glasul hăitașilor, bubuitul puștilor și apoi strigăte de chemare (br.-vn.) ¶ 2 Vînătoare cu oameni mulți: vom face ~ și-om hăitui, și coarnele i-om găsi (vor.) [ung. hajtás].

❍HĂITĂU sm. Băn. Trans. 🔫 – HĂITAȘ1 [ung. hajtó].

HĂITAȘ², hăitași, s. m. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; gonaci, gonaș, bătăiaș, hăitar, crainic (3). – Haită + suf. -aș.

HĂITAȘ¹, hăitași, s. m. Om care stîrnește vînatul din ascunzători și îl gonește spre vînători; gonaș, bătăiaș. A prăpădit două degete de la piciorul drept dintr-o degerătură, într-un an cînd a fost... purtat ca hăitaș în pădurea Vîrnăvenilor la o vînătoare boierească. GALAN, Z. R. 223. Glasul de corn tăcu, hăitașii trebuiau să pornească. SADOVEANU, O. I 63. – Pronunțat: hăi-.

HĂITAȘ², hăitașe, s. n. (Mold.) Acțiunea de stîrnire a vînatului. Pe joi, să scoți la hăitaș Lunca și Fîntînelele. SADOVEANU, P. 57. – Pronunțat: hăi-.

HĂITAȘ ~i m. Persoană care gonește vânatul; gonaci. [Sil. hăi-taș] /haită + suf. ~aș

hăitaș m. Mold. hăitar: hăitașii mare foc aprind Al. [Ung. HAJTÁS].

1) hăĭtáș n., pl. urĭ (ung. hajtás, goană a vînatuluĭ). Nord. Goană, hurc, vînătoare cu scornitorĭ. S. m. Acela care scornește vînatu.

2) hăĭtáș n., pl. urĭ și e (d. haĭt 1 și infl. de haĭtaș 1). Trans. nord. Zăgaz.

hăitaș¹ (gonaci) (reg.) s. m., pl. hăitași

hăitaș² (stârnire a vânatului) (reg.) s. n., pl. hăitașe

hăitaș¹ (gonaci) (reg.) s. m., pl. hăitași

hăitaș² (stârnire a vânatului) (reg.) s. n., pl. hăitașe

hăitaș (stârnirea vânatului) s. n., pl. hăitașe

hăitaș (gonaci) s. m., pl. hăitași

HĂITAȘ s. bătăiaș, gonaci, gonaș, mânător, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vânătoare.)

HĂITAȘ s. bătăiaș, gonaci, gonaș, mînător, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)

hăitaș, hăitașe, s.n. (reg.) 1. vânătoare cu oameni mulți (gonaci) și cu câini. 2. banii primiți de pădurari pentru vitele aflate în locuri oprite. 3. zăgaz de apă; hait, baraj. 4. partea aplecată a acoperișului unei case. 5. gonaci, hăitar.

hăitáș², hăitașuri, s.n. (reg.) Canal pe care se dirijează apa spre moară; iaz: „Și acolo, la Podul Miresii, era un hăitaș mare. Și a zis el: Știți voi că eu am aflat o harcă mare acolo, în hăitaș?” (Bilțiu, 1999: 139). – Din hait „iaz artificial”.

hăitáș¹, hăitași, (haitău, heitaș), s.m. Gonaș; cel care alungă vânatul în calea vânătorilor; herdetău. ■ Hăitaș, top. în loc. Rohia. ■ (onom.) Hăitaș, nume de familie în jud. Maram. – Din haită + suf. -aș (DEX); din magh. hajtas (MDA).

hăitaș, hăitași, (haitău, heitaș), s.m. – Gonaș; cel care alungă vânatul în calea vânătorilor. ♦ Hăitaș, top. în Rohia. ♦ (onom.) Hăitaș, Haitaș, nume de familie (22 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din haită (< magh. hajta „gonire, hăituire”) + suf. -aș (DEX); din magh. hajtas (MDA).

hăitaș, -i, (haitău), s.m. – 1. Gonaș. 2. Iaz care dirijează apa la o moară: „Și acolo, pe podul Miresii, era un hăitaș mare” (Bilțiu 1999: 139). Hăitaș, top. în Rohia-Lăpuș. – Din haită (< magh. hajta) + -aș.