HAIDUC, haiduci, s. m. 1. Răzvrătit împotriva ordinii stabilite, care, trăind singur sau în cete în păduri, jefuia pe bogați și ajuta pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., sb. hajduk.

HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Formă de luptă a haiducilor (1), frecventă la sfârșitul Evului Mediu în Țările Române și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

aiduc sm vz haiduc

gheaiduc sm vz haiduc

haiduc sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 222/6 / V: a~, ghea~, va~^[1] / Pl: ~uci / E: srb hajduk, cf mg hajdu] 1 (Înv) Soldat de infanterie în vechea armată maghiară. 2 (Înv) Mercenar ungur în vechea armată română. 3 (Înv; pex) Soldat român. 4 (Trs) Paznic al închisorilor. 5 (Trs) Jandarm. 6 (Trs) Polițai. 7 Om răzvrătit împotriva ordinii sociale, care facea parte dintr-o ceată, se ascundea în păduri și jefuia. 8 Om care fura de la cei bogați pentru a împărți averile celor săraci. 9 Nume de câine ciobănesc care gonește lupii și se îndepărtează mult de stână.

haiducesc, ~ească [At: ANON. CAR. / Pl: ~ești / E: haiduc + -esc] 1-2 a Referitor la haiduc (7-8). 3-4 a Specific haiducului (7-8). 5-6 a Care aparține haiducului (7-8). 7-8 a De haiduc (7-8). 9 sna Nume al unui dans popular Cf haidău² (1). 10 sna Melodie după care se execută acest dans Cf haidău² (2).

haiduci [At: I. IONESCU, M. 248 / Pzi: ~cesc / E: haiduc] 1-2 vi A duce viață de haiduc (7-8). 3-6 vt A (cutreiera sau) a jefui ca un haiduc (7-8). 7-10 vtr A (se) face haiduc (7-8).

haiducie sf [At: ODOBESCU, ap. CADE / Pl: ~ii / E: haiduc + -ie] 1-8 Îndeletnicire de haiduc (1-8). 9-10 Viață de haiduc (7-8). 11-12 Purtare de haiduc (7-8). 13-14 Obiceiuri de haiduc (7-8).

AIDUC = HAIDUC.

HAIDUC sm. 1 🎖️ ‡Soldat de infanterie (în vechea armată ungurească) ¶ 2 🎖️ ‡Mercenar ungur în armata română ¶ 3 Maram. 🎖️ Jandarm; temnicer (brl.) ¶ 4 Hoț de codru care aținea drumul călătorilor bogați și-i jefuia; uneori călca conacele moșierilor sau ale arendașilor și le prăda; cetele de haiduci erau formate adesea de țărani cari, din pricina asupririlor de tot felul, luaseră calea codrului și căutau să-și răzbune, prin jafurile lor, asupra celor ce-i împilaseră; cîntecele și baladele populare preamăresc adesea vitejiile unor haiduci ca Jianu, Tunsu, Corbea, Bujor și alții (🖼 2499): Jianul... a lăsat un nume de ~ dar nici n’a fost, nici gînd n’a avut să se facă vre-odată hoț de codru (i.-gh.) [blg. srb.].

HAIDUCI (-cesc) vb. intr. A duce viață de haiduc.

HAIDUCIE sf. 1 Viață de haiduc: el nu merge în ~ numai pentru dorința de a cîștiga bani (alecs.) ¶ 2 F Furt literar: n’apuci să te bucuri de vre-o nevinovată ~... prin codrii literaturii (ODob.).

HAIDUC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.

HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAIDUC, haiduci, s. m. 1. (Munt., Mold., în trecut) Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau întovărășit de alții, jefuind și prădînd pe bogați și ajutînd pe săraci. Haiducul Iancu Jianu. ▭ Vestitul haiduc și isprăvile lui se plimbau... din vioară în vioară. GALACTION, O. I 264. Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, V. 70. Nu-i de mult de cînd, în codru, cu o ceată de haiduci, Numele-mi suna prin țeară, ca o seceră ce sună Cînd retează buruiana să crească iarba cea bună! HASDEU, R. V. 102. 2. (Învechit) Soldat mercenar. Haiducii leșești sosiră cu pași grăbiți, sunîndu-și pintenii și șpăngile. SADOVEANU, O. VII 95. 2500 haiduci romîni din Țara Romînească, trecînd Dunărea mai în sus de Nicopol, pustiesc mai multe sate și izbesc fără de veste cetatea numită Plevna. BĂLCESCU, O. II 164.

HAIDUCI, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. Iată-mă-s în codru, haiducind. HASDEU, R. V. 56. Șapte ani am haiducit, Pe ciocoi am îngrozit. ANT. LIT. POP. I 59. Oltule! rîu blăstemat! N-avuși grijă de păcat Să-nghiți trupuri de voinici Care-au haiducit pe-aici? ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Refl. De cînd m-am haiducit, Drag îmi e drumul cotit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Tranz. (Complementul indică regiunea unde își petrece viața un haiduc) Pîntea... a haiducit munții Șerba și Călimanii. ȘEZ. II 40.

HAIDUCIE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. Jianu s-a lăsat de haiducie. GALACTION, O. I 265. Kira ș-așteaptă din haiducie voinicul. DELAVRANCEA, S. 165. Rămîi, doamne, pe domnie, Eu mă duc în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 91. 2. Purtare, deprindere de haiduc. Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile. – Ba eu, zău, nu m-oi lăsa: Tu cu boieria tea, Eu cu haiducia mea. TEODORESCU, P. P. 292.

HAIDUCIE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. 2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din haiduc + suf. -ie.

HAIDUC ~ci m. (în trecut) 1) Țăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogați și ajută pe săraci. 2) Pedestraș angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajdu

A HAIDUCI ~esc intranz. A duce viață de haiduc; a fi haiduc. /Din haiduc

A SE HAIDUCI mă ~esc intranz. A se face haiduc; a deveni haiduc. /Din haiduc

HAIDUCIE f. 1) (în principatele dunărene și în Peninsula Balcanică) Mișcare antifeudală și antiotomană a haiducilor. 2) Viață de haiduc. /haiduc + suf. ~ie

haiduc m. 1. od. dorobanț, mai ales ungur: husari, haiduci și catane pe Români au năpădit NEGR.; 2. hoț de codru; 3. cel ce apucă calea codrului luptând (ca și clefții greci) în contra tiraniei fanariote: Bujor, Corbea, Grozea, Tunsu, au fost haiduci vestiți. [Ung. HAJDÙ, pedestraș, tâlhar (pl. HAJDÚK)].

haiducì v. a duce vieață de haiduc: decât să mă căciulesc, mai bine să haiducesc POP.

haiducie f. 1. vieață de haiduc: s’au lăsat de popie, de s’au dat în haiducie POP. 2. fig. banditism: haiducie literară.

Haiducu (Hajdu) n. județ al Banatului: 240.000 loc., cu cap. Debrețin.

haĭdúc m. (ung. hajdú, pl. hajdúk, dorobanț, agent, de unde vine și turc. haĭdud, infanterist unguresc; rus. gaĭdúk, pol. ceh. sîrb. bg. hajduk, alb. haĭdút. V. haĭdăŭ, haĭdamac). Infanterist unguresc (vechĭ). Tîlhar național care trăĭa în codri și lupta contra tiraniiĭ Turcilor, ca Bujor, Codreanu, Corbea, Tunsu ș. a. V. pandur.

2) haĭducésc v. intr. (d. haĭduc). Duc vĭață de haĭduc: mulțĭ anĭ a haĭducit.

haĭducíe f. Vĭață de haĭduc, banditizm național contra dominațiuniĭ străine.

haiduc s. m., pl. haiduci

haiduci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducesc, 3 sg. haiducește, imperf. 1 haiduceam; conj. prez. 1 sg. să haiducesc, 3 să haiducească

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile (desp. -ci-i-)

haiduc s. m., pl. haiduci

haiduci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducesc, imperf. 3 sg. haiducea; conj. prez. 3 să haiducească

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile

haiduc s. m., pl. haiduci

haiduci vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducesc, imperf. 3 sg. haiducea; conj. prez. 3 sg. și pl. haiducească

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile

haiduc (haiduci), s. m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).

HAIDUCII (de la haiduc) Manifestare folclorică în care apar și elemente de spectacol, practicată în timpul sărbătorilor de iarnă, elogiu adus eroilor populari – haiducii – și căpeteniilor lor. „Cu o costumație adecvată, în care străluceau straiele naționale purtate de haiduci și de iubita conducătorului lor, cu poterașii îmbrăcați în haine militare, toți înarmați, spectacolele se prezentau pe la casele oamenilor, mai ales în locurile unde se puteau aduna mai mulți. În asemenea condiții nu putea fi vorba de decoruri, cadrul de desfășurare limitîndu-se la ceea ce oferea camera sau șura gazdei. Pretutindeni, reprezentațiile erau acompaniate de muzică, multe pasaje fiind cîntate.” (N. Brădățeanu, Istoria literaturii dramatice românești și a artei spectacolului) Elemente caracteristice pe care le menționează și prozatorul M. Sadoveanu în amintirile sale: „Acum cîțiva ani, în iarna 1939-1940, fiind la Iași, în casa mea de la Copou, am stat de vorbă cu un fecior de la Rediu lui Tatar și am aflat că în sat, la el, tovărășia de flăcăiandri umbla de Anul Nou cu Iancu Haiducul... Feciorii din acel sat Vatra Pașcanilor întrebuințau un fel de scenariu al acestui celebru căpitan de haiduci, transmis prin grai nu știm de la cine și nu știm de unde...”

HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).

HAIDUC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.

HAIDUCI vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)

HAIDUCIE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tâlhărie.

HAIDUC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.

HAIDUCI vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)

HAIDUCIE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tîlhărie.