HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Formă de luptă a haiducilor (1), frecventă la sfârșitul Evului Mediu în Țările Române și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

haiducie sf [At: ODOBESCU, ap. CADE / Pl: ~ii / E: haiduc + -ie] 1-8 Îndeletnicire de haiduc (1-8). 9-10 Viață de haiduc (7-8). 11-12 Purtare de haiduc (7-8). 13-14 Obiceiuri de haiduc (7-8).

HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAIDUCIE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. Jianu s-a lăsat de haiducie. GALACTION, O. I 265. Kira ș-așteaptă din haiducie voinicul. DELAVRANCEA, S. 165. Rămîi, doamne, pe domnie, Eu mă duc în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 91. 2. Purtare, deprindere de haiduc. Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile. – Ba eu, zău, nu m-oi lăsa: Tu cu boieria tea, Eu cu haiducia mea. TEODORESCU, P. P. 292.

HAIDUCIE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. 2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din haiduc + suf. -ie.

HAIDUCIE f. 1) (în principatele dunărene și în Peninsula Balcanică) Mișcare antifeudală și antiotomană a haiducilor. 2) Viață de haiduc. /haiduc + suf. ~ie

haiducie f. 1. vieață de haiduc: s’au lăsat de popie, de s’au dat în haiducie POP. 2. fig. banditism: haiducie literară.

haĭducíe f. Vĭață de haĭduc, banditizm național contra dominațiuniĭ străine.

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile (desp. -ci-i-)

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile

haiducie s. f., art. haiducia, g.-d. art. haiduciei; pl. haiducii, art. haiduciile

HAIDUCIE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tâlhărie.

HAIDUCIE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tîlhărie.

HAIDUCII (de la haiduc) Manifestare folclorică în care apar și elemente de spectacol, practicată în timpul sărbătorilor de iarnă, elogiu adus eroilor populari – haiducii – și căpeteniilor lor. „Cu o costumație adecvată, în care străluceau straiele naționale purtate de haiduci și de iubita conducătorului lor, cu poterașii îmbrăcați în haine militare, toți înarmați, spectacolele se prezentau pe la casele oamenilor, mai ales în locurile unde se puteau aduna mai mulți. În asemenea condiții nu putea fi vorba de decoruri, cadrul de desfășurare limitîndu-se la ceea ce oferea camera sau șura gazdei. Pretutindeni, reprezentațiile erau acompaniate de muzică, multe pasaje fiind cîntate.” (N. Brădățeanu, Istoria literaturii dramatice românești și a artei spectacolului) Elemente caracteristice pe care le menționează și prozatorul M. Sadoveanu în amintirile sale: „Acum cîțiva ani, în iarna 1939-1940, fiind la Iași, în casa mea de la Copou, am stat de vorbă cu un fecior de la Rediu lui Tatar și am aflat că în sat, la el, tovărășia de flăcăiandri umbla de Anul Nou cu Iancu Haiducul... Feciorii din acel sat Vatra Pașcanilor întrebuințau un fel de scenariu al acestui celebru căpitan de haiduci, transmis prin grai nu știm de la cine și nu știm de unde...”